A nousprezecea pagina (despre viitor)

Okay, deci ce o sa explic aici e doar o ipoteza, fondata probabil pe prostii, din punct de vedere stiintific, adica este doar o structura de idei, bazata pe cum am inteles eu ca functioneaza lucrurile. Dar pentru ca nu inteleg exact cum functioneaza lucrurile, nu o sa ma bat pentru apararea ei pana nu am sa gasesc date care ar transforma-o intr-o ipoteza credibila,

Acum ca sa explic cum vad eu viitorul si de ce il vad asa trebuie sa ne intoarcem in timp, pana unde a inceput totul si anume: Big Bang. Deci in primele momente ale bing bang-ului exista doar energie pura, dupa care din energia data acumulata, cumva se formeaza quark-urile, care formeaza protoni si neutronii, care formeaza atomul si...aici este tocmai cazul, unde ziceam ca nu sant informat si ca probabil zic prostii. Adevarul este ca una din prezumtiile fizicii cuantice este ca de fapt totul este...energie. Dincolo de aparente, noi nu avem o lume fizica, ci o forma compresata a energiei. 

După aparitia atomilor de hidrogen si helium, avem norii de gaze, care comprimate dau nasterea stelelor. La moartea stelelor avem alte elemente chimice, care duce la aparitia altor stele si a planetelor. Pe planete, sau sa zicem direct pe Terra, elementele chimice trec printr-un proces necunoscut pana si de oamenii de stiinta (Ha!) care aranjează elegant substantele chimice in organizme procariote, care la randul lor evolueaza in organisme eucariote, care la randul lor formeaza toate formele de viata. 

Nu o sa va plictisesc cu informatie care poate fi gasita oriunde pe internet. Unde vreau sa ma opresc este sensul urmat de la energia pura pana la creearea formelor complexe de existenta, culminand cu cel mai complex sistem cunoscut de noi: creerul. Ce s-a urmarit cu aceasta crestere in complexitate? De ce a avut loc totul in asemenea fel si nu altfel?

Este cumva evident ca aceatsa evolutie a avut ca scop perpetuu, crearea unor forme mai complexe si organizate de energie. Saltul de la energie pura la atom, a evitat stingere universului intr-un vid absolut si rece direct dupa Big Bang. Trecerea de la substante chimice la organisme biologice si viata, a permis exploararea resurselor pentru a creste in complexitate, care la randul ei cere si mai multe resurse. Energia nu a ramas blocata in simple substante chimice, ci a ajuns in forma ei complexa sa extraga la randul ei alte surse de energie, pentru a mentine si perfectiona un sistem care exercita un control mai mare a mediului prin a reproducere si evolutie. Ereditatea a transmis mai departe gene care exercitau mai mult control asupra mediului.

Existenta si divizarea materiei biotice de cea non/biotica, a fost urmata de alta revolutie: omul a trecut la agricultura. Saltul facut este gigantic, dar aici noi ne-am oprit doar sa extragem energie din mediu, ci sa transformam mediul pentru pentru a obtine energie. Nu se cunoaste exact de ce ne-am oprit de vanat si cules, dar e cert ca astfel noi am crescut capacitatea noastra de control asupra mediului. 

Aceste salturi de la o complexitate inferioara la una superioara a permis intr-o forma sau alta, o capacitate mai mare de control. Si daca ma gandesc acest sens al lucrurilor, poate explica o multitudine de comportamente umane. Adica toata piramida lui Maslow, pana la urma poate fi explicata sub forma cresterii capacitatii de control. Controlul resurselor fundamentale vietii, este urmata de controlul asupra securitatii acestor resurse. Apartenenta la un grup creeaza aliante intre posesori de resurse. Stima de sine alimentata de alti oameni, ne genereaza sentimentul de valoare, care cere la randul sau dreptul de mai mult control asupra resurselor, iar dorinta de auto-actualizare ne da un sens, directie si mijloace pentru a creste capacitatea de gestionare a resurselor. 

Am putea spune ca totul se reduce la resurse, dar am putea si spune ca resursele sant doar un mijloc a oameniilor de a transmite bagajul ereditar si informatiile acumulate unor indivizi, ce vor avea o capacitatea mai mare de control. Pana la urma nici propria noastra ereditate nu a scapat de controlul nostru si probabil intr-un viitor nu atat de indepartat vom putea sa ne programam propriul ADN si sa luam haturile evolutiei in mainile noastre. Adica...WOW...mindblowing! 

Dar daca privim cu foarte mult optimism in viitor si presupunem, ca specia umana evita cumva disparitia, urcam nave, colonizam universul si ajungem o specie galactica cu o capacitate extrem de mare de control, vom avea totusi o mare problema; suntem limitati de corpul fizic. Acest deficit de control ne va imbraca probabil in roboti sau avatari ce poarta doar ceea este esential pentru noi; constiinta noatsra, plus toate informatiile acumulate. 

Suntem toti roboti invencibili, dar pana la urma existenta noastra depinde de forme materiale de suport a informatiei. Prin urmare urmatoarea etapa, este independenta noastra de form materiala de existenta. Probabil ca vom avea lumi virtuale, unde ne vom uploada constiinta si vom trai ca in Matrix, insa existenta lumii virtuale la randul ei in sine cere un suport fizic. Aici cred ca un alt mare salt al existentei complexe a energiei, va fi trecerea de la suport material a constiintei la suport energetic a constiintei. De la energie pura ne intoarcem la aceeasi forma simpla de energie dar cu o capacitate de autoconstientizare,

Cum va avea loc acest salt, imi este dificil de imaginat, insa cert este, ca lumina poate sustine informatie si deci constiinta. Un foton pooate ca nu poate duce o intreaga constiinta, insa fotoni comunica intre ei cu o viteza ce depaseste viteza luminii. Daca este creata astfel  o retea de fotoni, vom putea avea o constiinta sustinuta doar de energie, extinsa peste tot in univers.

Ati observat probabil ca am inceput de ceva timp sa folosesc doar fantasme, gen Sci-Fi, dar daca ne lasam libera imaginatia, ideea de constiinta purtata de o matrice energetica are dreptul la existenta. Probabil matricele energetice vor putea fuziona, adica din moment ce comunicarea va avea loc doar prin transfer reciproc de informatie, in lipsa unor forme fizice difinitorii a zonei tale de influenta, in lipsa coompetitiei pentru resurse, la sfarsitul transferului vom avea doua matrice identice care se vor comporta practic doar ca una singura. Forma energetica de existenta va rezolva si temporar problema entropiei din moment ce fotonii pot comunica cu o viteza mai mare decat lumina, intr-un univer probabil si hiper-extins

Aceasta crestere treptat a complexitatii energetice, de la atom la constiinta sub forma de energie pura, poate fi tradusa precum am aratat sub forma unei cresteri a capacitatii de control. Unde in cele din urma poate duce acest cotrol nelimitat? Imaginati-va controlul absolut, adica care permite ca orice posibilitate sa fie reala, ca orice eveniment sa fie posibil. Eu nu stiu ce vedeti voi dar eu vad haos. Adica tendinta de a controla tot are ca sfarsit de cale crearea unui haos. Deosebirea dintre haosul de la sfarsitul evolutiei si haosul de pana la Big Bang e ca haosul pre Big Bang e un haos a infinitatilor iar haosul de la sfarsit, un haos unitar, un cumul a infinitatilor intro entitate, sau forma supraconstienta.

Si ce daca aceasta evolutie a fost facuta constient? In sens, e posibil ca constiinta sa fie la fel de existenta sub forma de atom? E destul de greu sa te manifesti ca un atom si aceasta evolutie ar avea misiunea de-a restabili potentialul maxim al constiintei: de a deveni o entitate absoluta. Asta ar arata ca o vaza sfarmata in bucati foarte mici care se reconstrueste pe sine insasi si ar presupune ca pana sa fie tandari, vaza exista intreaga. 

Imaginati-va care ar fi o ultima problema de control, a unei astfel de entitati? Omul pana acum pentru a sti ca poate face ceva, face acel ceva. E o metoda experimentala care o exersam tot timpul. Nimeni nu zice ca poate canta la pian fara sa incerce sa cante la pian, Astfel si o entitate supraconstienta, pentru a-si verifica controlul absolut ar alege ca provocare, ca de ex, sa faca un univers asemanator cu acela din care a evoluat. 

Posibil dumnzeu asa cum ne imaginam noi provine dintr-o specie, ca oamenii, care a evoluat la extrem. Posibil BigBang-ul este un sacrificiu energetic, creat din curiozitate, ca o ultima capacitate de control a unei Superconstiinte, dincolo de care existenta sa nu mai are sens. 

A optsprezecea pagina (despre valori)

Asa pe nepusa masa, nepregatiti si in toata stralucirea noastra, acum, trebuie sa recunoastem ca pe lume foarte putine lucruri au valoare si din aceste lucruri sigur nu face parte individul. Lucrul devine mai cert cu cat ne apropiem de natura valorii. Ce este o valoare pana la urma daca nu o semnificatie atribuita, este subiectiva. Valoarea in afara unei multimi care sa o accepte nu exista. Dar as vrea mai mult sa evidentez faptul ca valoarea, pe langa faptul ca este doar un contur desenat de o maina pentru ochii sai, este si toxica.

Valorile ca regula, au proprietatea atributiva, adica cineva are o valoare, ori ceva, ce poate fi insusit de cineva. Valoarea in natura ei goala este o resursa si o marca la fel de aceeasi culoare si captuseala ca toate celelalte resurse. Este masura cu care urcam si coboram pe scara noastra sociala. Cand un spirit sufera de saracie, se inabusa intr-un vid sec,  isi asuma valori, cauta sa le reprezinte. Si aici nu se manifesta nici o deosebire dintre valorile materiale sau spirituale, pentru ca presupune in esenta sa acelasi intrument adaptativ.

Valoare presupune in esenta sa ceva invariabil, e ceva ce poate scadea, creste sau schimba. Cand se vorbeste despre un lucru care nu are valoare, se are in vedere doua situatii: ori un lucru are o valoare incomparabila, ori nu are nici una, si dupa mine aceste doua stari ale lucrurilor sunt fatete ale unei si aceleasi monede. Daca nu pot exercita o oarecare influenta, acel lucru devine la fel de inutil ca si un lucru lipsit de valoare. Filosofii care s-au pierdut in negura intelegerii, au devenit atat de slab perceptibili incat au inceput sa nu mai reprezinte valoare, a devenit inestimabila. De aici si goana dupa chestii misterioase, toti spera la o comoara.

De cele mai multe ori cel mai valoros lucrul este viata pentru toti oamenii. Cine ar pretui viata celorlalti daca nu ar poseda una? Viata este valoroasa prin simplul fapt ca e unica ce avem. Tot ce depaseste acest principiu provine din eroarea estimarii vietii in sine. Si se pare ca suntem foarte priceputi la a face greseli. Daca nu se poate percepe valoare vietii in sine, se va incerca asumarea unor valori artificiale. Viata nu mai exista atunci in forma ei pura, ci este incarcata cu podoabe ce ar putea sa o faca perceptibila si pentru altii. A arata ca ai valoare, inseamna a-ti castiga dreptul de a exista printre altii.

Valorile morale sunt acelea care valorizeaza viata altora si a mea insumi, dar este o problema aici: moralitatea nu este un principiu static, ci are o gradatie ca orice obiect ce presupune o valoare. Sa-mi castig dreptul de a exista devine o competitie dintre moralisti, o competitie la fel de strinsa ca si intre cei ce cauta febril valori materiale. De aici incolo nu exista nici o granita ce ar delimita valorile morale de cele materiale, sunt instrumentele concurentei, podoabe existentiale care atrag atentia cand topaim.

Aici ar trebuie sa adaug ca existenta nu trebuie vazuta in limitele stricte ale vietii organice. Existenta printre oameni e la fel ca si gatitul in bucatarie, e nevoie de niste mirodenii pentru distinctie , dar daca sunt prea in exces nu mai este buna mincarea. Nimeni nu trebuie sa aiba mult mai mult decat ceilalti, altfel pararseste conditia majoritatii, umana. Omul are nevoie de culori pentru a se simti distinct. Ce este un punct negru pe un fon intunecat, nu este perceput ca punct distinct ci este doar fon. Adevarul e ca despodobiti de toate aceste valori asta toti suntem: puncte intunecate intr-un tablou negru. Noi nu existam in afara acestui tablou. Viata este valoroasa in sine, individul-nu. Si iarasi cand zic valoroasa nu ma refer la sensul traditional al valorii. Este trairea obtinuta cand justific peisajul din jurul meu si din cauza perceptiei, ca reflexie, imi castig si eu dreptul la existenta. Percep, deci exist.

Comunicarea este in sine o extensie a acestei existente perceptive. La fel ca punctele dintr-un tablou negru, folosim comunicarea pentru a forma unitatea, tabloul. Insa ideea de valoare incearca sa evidentieze fiecare punct in parte, folosind comunicarea pentru a adauga valabilitate propriei valori. Este o reminiscenta animalica, din cauza careia omul atarna acum spinzurat intre cer si pamant. Dar daca in esenta suntem toti puncte negre, de ce ne-am osteni pentru ceva iluzoriu, ce nu exista cu adevarat? Daca tabloul negru este unicul existent, de ce oamenii, ca puncte negrii, nu ar lucra la formarea lui? Poate nu exista un sens pentru fiecare, ci doar fragmente dintr-o capodopera a vietii?
Animalul si-a cistigat valoarea prin identificarea unei forme materiale independente a existentei, omul prin comunicare a obtinut facultatea deciziei, independentei volitive si in consecinta a constiintei, ca o rupere de la animal.

Valoarea a fost utila noua petru perioada de tranzitie, dar va veni timpul sa o ardem pe rug impreuna cu alte reminiscente. Sau poate va trebui in viitor sa numim o alta definitie pentru valoare. E timpul pentru om sa devin ceva mai mult decat ceea este acum. Ne trebuie puterea de a recunoaste ca fiecare din noi, independent, nu are valoare.

Jocul

Ce s-a intamplat cu atitudinea noastra ludica de a aborda problemele cotidiene? Cand calea pana la bucatarie era o trecere peste un vulcan încins, unde dalele albe era unicul loc pe care puteai pasi, cand curatenia era acompaniata de un solo hardcore la mop, iar rezolvarea problemelor de matematica era doar...nu, glumesc, fuck matematica. Brusc tot ce se facea cu voiciune a devenit un calvar, întrerupt din când în când de ieșirile in pub. Cum de a devenit totul atat de pal, neinteresant si grav în același timp? A dispărut jocul sau nu mai știm regulile? Avem nevoie de joc, întoarceți jocul!  

Alternativa ce o aduc, nu ar pretenția de a vă schimba viețile, nu o să vă facă mai bun sau mai iluminat. Ve-ți fi probabil doar un freak ce nu își ia în serios problemele, dar...poate exact de asta avem nevoie.

Imaginați-vă că sânteți un rege a unui mic teritoriu schițat pe o coală de hârtie, înconjurat de alte regate ostile. E un joc tipic de strategie. Atacați o țară, ocupați regiuni și așa până nu deveniți o mare putere. Acest joc vine totuși cu ceva nou pentru că aici nu luptați contra unui calculator, nu contra unei alte persoane ci doar contra propriei persoane. Imaginați-vă că sânteți un rege supărat pe sine sau cel puțin nemulțumit de sine și atacați regatele apropiate, pentru că fiecare din ele reprezintă un viciu de care doriți să vă debarasați, un obicei benefic pe care vreți să îl asumați sau o problemă, rezolvarea căreia o amânați demult.

Se întămplă deseori că trăim din visuri care tot nu mai ajung în lista priorităților personale. Probleme care cer rezolvare urgentă apar zilnic și astfel încet ne învățăm să răspundem presiunii sociale prin a face doar lucrurile, ce ne sânt cerute. Zilele trec, începe rutina, ne simțim tot mai plafonați și când avem un minut mai liber, ne pierdem

în ruminații, unde primim lauri imaginari pentru lucruri care poate niciodată nu o să le facem. Pentru că...hei!...e important ce aș putea sa fac, da?! Nu, nu are absolut nici o importanță. Acest joc vine pentru a ajuta la fixarea și monitorizarea realizărilor personale. Desigur dacă sânteți o persoană care s-a învațat să nu meargă la compromis cu sine iar viața dvs este o realizare continuuă, puteți încrezut să ignorați acest joc.

Aveți nevoie de o foaie pe care să trasați cu un creion o regiune în centru. Este țara cu care începeți. În jurul ei desenati regiunile pe care vreți să le cuceriți. În acest joc veți duce războaie. Fiecare război presupune anexarea unei țări care poate avea un numar diferit de regiuni. Fiecare regiune cucerită va aduce 50 experience și în funcție de greutatea războiului adăugați regiuni. O țară nu poate avea mai mult de 5 regiuni. Ar fi bine să nu vă supraestimați și nici subestimați efortul în acest razboi. O evaluare proprie obiectivă asupra dificultății, însemna că vă cunoașteți bine inamicul și ca o să îl puteți învinge. Acumularea a 500 experience reprezintă un level up.

Există 4 tipuri de războaie:

1. habituare: pentru a câștiga acest război trebuie 10 zile la rand să faceți ceva ce considerați că este benefic. Ex: jogging dimineața, citirea a 30 pagini pe zi etc. Doar după trecerea cu succes a celor 10 zile puteți să anexați regiunile corespunzătoare. Dar războiul desigur nu se termină aici. Daca dupa aceste 10 zile încetați obiceiul nou asimilat locuitorii se vor răscula. După 4 zile consecutive de lâncezire veți pierde regiunile. Desigur aceste 10 zile nu trebuie să fie consecutive, dar totuși ar fi bine să aibă o regularitate. Dacă după război aveți un nou chalenge care include obiceiul până acum format dar mai are și ceva în plus, locuitorii din regiunea veche nu se vor răscula.

2. stingere - acest tip de război este opusul celui de habituare. La fiecare război de stingere luptați contra unui viciu. Regulile aici sânt aceleași ca și pentru războiul de habituare.

3. misiune - În acest război trebuie doar să faceți ceva ce a-ți amânat de mult timp. De ex: să vizitați prietenii vechi, un proiect etc. Regiunile corespunzătoare vor fi anexate după îndeplinirea misiunii.

4. campanie - Campaniile sânt o succesiune de războaie misiuni. Dacă aveți o sarcină complexă, un plan lung de viitor, împărțirea lui pe misiuni va face realizarea lui mult mai facilă. Campaniile pot sa aibă un număr indefinit de regiuni. Însă misiunile ce îl compun nu vor avea mai mult de 5. După ce învingeți un război misiune puteți să treceți la cealaltă.

Fiecare război are 4 componente:

1. Casus Beli - motivele pentru care luptați. Scrieți amanunțit de ce vreți să câștigați acest război și avantajele aduse de o ulterioară victorie.

2. Arme - enumerați amănunțit metodele și tehnicile cu care vreți să luptați. Nu ignorați acest detaliu. (Nu ignorați primele două componente! Probabil că aveți până acum problema dată, din cauza că nu abordați corect metodele ei de rezolvare sau nu aveți o motivație pe măsură.)

3. Recompensa - stabiliți după fiecare război o recompensă pe măsură, pe care o veți savura în caz de victorie. Alintați-vă, aveți dreptul acum! Fara recompensă razboiul nu va fi considerat valabil.

4. Resursele regiunilor - fiecare regiune va aduce resurse în funcție de natura ei.

Resursele pot fi:

• Estetica si sanatate:
• Profesional:
• Social
• Familiar - cuplu
• Intelectual
• Creativitate
• Spiritualitate
• Personal.

Desigur fiecare război vă poate aduce mai multe tipuri de resurse însă ar fi bine să alegeți una mai predominantă, sau la fiecare regiune din același stat/război să fixați resurse diferite. Fiecare regiune are la fel 50 u. resursa. La fiecare 300 u. resursa vă însușiți un titlul. De ex la 300 u. estetică și sănătate se adaugă la numele regelui titlul: cel Frumos/cea Frumoasă. Aici puteți fi creativi.

Un alt personaj important în război este observatorul. Observatorul este facultativ și presupune o persoană reală care are urmatoarele obligații:

• trebuie să evalueze legitimitatea unui casus belli. (%)
• trebuie să evalueze eficiența armelor. (%)
• trebuie să evalueze dacă mărimea experience-ului pe care o dă regele unei regiuni este reala. (%)
• sa analizeze progresele și să dea feedback.

Avertizați-vă observatorii în prealabil că în viitorul apropiat veți fi o durere de cap. Prezența observatorului generează o obiectivitate în război. El oferă opinii, la fel poate și sfaturi. Sprijinul și feedback-ul său poate fi o resursă foarte importantă. Dar desigur rămâne la discreția voastră dacă să îi considerați feedback-ul sau nu.

Jocul oferă posibilitatea de a monitoriza eficient evoluția personală. El delimitează și fixează laturile la care a-ți lucrat și unde încă urmează să o faceți. Jocul generează un fel de detașare față de problemele pe care le aveți și permite un alt tip de atitudine față de ele. Problemele sânt posibil serioase, însă atitudinea dezolantă față de ele de obicei nu prea ajută. Desigur, nu uitați să țipați la fiecare colț si pe orice  rețea posibilă de socializare, cât de progresiști și inspirați sânteți. Adăugați cât de des posibil în discuții, informații despre dezvoltarea și crestera voastră personală. Sânt sigur, ceilalți sânt foarte, foarte interesați de asta.

“The biggest challenge after success is shutting up about it.”

― Criss Jami

a sapteasprezece pagina (despre pacatul procrastinarii)

Sa ne amintim de acea universala senzatie a vinovatiei, pacatul necridentei in sine emanat
de suportabilul compromiterii si profanarii. De cate ori am fi vrut sa legam jugul nostru
de gatul altcuiva, sa il supunem invinuirilor proprii, sa mai rastignim pe cineva pentru
pacatele noastre. O ispasire gasim in biciurea trupului, il vedem strain noua si vinovat
de ceva, regretam prezenta lui si a naturii sale ispititoare. Suma slabiciunilor noastre
devine tot mai pronuntata in prezenta cununii ce ne-o promitem sau a unei mantuirii lipsite
de vlaga, de un mantuitor, gata sa cada din moment ce nu mai avem ceva tangibil de care sa
agatam o stea calauzitoare. Uneori delirul extatic in care te afli, care il vezi zi de zi,
care il numesti vis, poate sa te striveasca sub greutatea intangibilului inclus in sine.
Problema viselor este ca atunci cand le derulezi permanent, ai impresia ca le traiesti,
ca le-ai atins. Consumate fiind visele nu mai imping creatia in nici o directie, imaginatia
ispiteste.

A saisprezecea pagina (despre sensul existential al imaginii)

Ma chinui gandul imaginii. E necesara? De ce e necesara? De ce urasc si imi doresc totodata o imagine. Imi pare atat de patetica natura ei, atat de patetici oamenii antrenati activ in dezvoltarea ei. Sunt sigur ca deosebirea dintre oameni face anume imaginea la care ei lucreaza. Sunt sigur ca lucrez si eu la una, adica..ma rog, sunt preocupat de ea cel putin. Daca ar trebui cumva sa botez lumea asta i-as da un nume de reflectie, e masca lui Jung.

Deci, doamnelor si domnilor, sa disecam imaginea. Nu din perspectiva evolutionista, e clar: o necesitate pentru concurenta, unealta adaptativa, instrument al desfatarii reciproce. Natura ei e atat de umana, adica animalica, o turma de zei impopotonati ne urasc pentru asta. Sa vedem altfel imaginea: e un mesaj redat cu stil. Daca sa scrutam acum la prima vedere se pare ca deranjeaza stilul, ori stilul fara de mesaj nu exista. Iar mesajul e mereu acelasi: adaptativ.

Deci ce ne dorim pana la urma un altfel de stil care sa redea acelasi mesaj. Un stil unic: ce poate fi mai dezaptativ. Subtilitatea si grotescul stilului, nuante cumva inutile din moment ce nu transporta alt mesaj. Diferentele apar sau sunt necesare din aceeasi derutanta idee ce tot proclama unicitatea noastra, iesirea din tipare. Stilurile unice sunt necesare doar iluzii ca am fi cumva scosi din competitie, ca suntem deasupra ei, maimutareala obraznica.  Este cumva mai usor sa te crezi inegalabil pentru a nu concura cu membrii unui stil. Da, am renuntat isteric la ideea de adaptare, am refulato, suntem mai superiori, mai subtili, vrem altceva. Vorbesc la plural deoarece ma simt penibil din cauza ca am descoprit narcisitul din mine.

Si pentru ca sa mai antrenez un mecanism de aparare, sa  zicem ca poate varia pana la urma si mesajul. Doar nu putem sa separam specia umana in indaptati si comozi? Daaa, sigur. Sa mai zambim inca o data pentru pervertirea naturala si constienta ce o facem cu sinele nostru prin aceeasi minciuna ordinara. Dar daca lasam gluma, imaginea in cazul acesta este puternic ancorata intr-un materialism sec, dincolo de care ar trebui sa avem campii de sinucigasi si ar trebui sa recunoastem ca imaginea avand acelasi mesaj nu face sens vietii. Iar el! Si pentru ca avem nevoie de cel putin inca o persoana pentru a ne desfasura imaginea, imaginea ori nu are sens, ori in sensul existential al imaginii sunt antrenate alte persoane. Parca profanez ceva cand zic "sensul existential al imaginii", dar totusi el ar fi cheia catre un mod de viata actual social, fara fuga in nisip si piatra.

 Am putea presupune ca un alt mesaj, decat cel adaptativ, ar face sens pentru tot. Cu toate acestea ar suna foarte sec, foarte incomod, si aici isi face loc stilul. Sa emanam carismatic un continut incomod, suna la un indemn pentru o noua religie. Si ar fi o crima daca am lasa loc unei noi puteri ce nu ar schimba absolut nimic. Off, unde esti imagine de ansamblu?!

A cincisprezecea pagina (despre libertate)

Frustrările zilei de azi s-au transformat în visele zilelor de maine, zile ce vor avea ceva nou, inexistent până acum, vor avea libertate. Libertate: paradis promis celor înrobiți și adunătură de himere celor ce au ajuns la ea. Un produs animalic ce mereu se va vinde cu creșterea numărului de vicii ce o reprezintă, sumă a exceselor. Concept al perversiunii și poeziei ce adânc înduioșează și scârbește cu fiecare imn înălțat în cinstea lui. Libertatea absolută privită de oameni nu ar fi capabilă să creeze decât fiare înrobite excesului de instinct, oameni posedați de amenințarea imprevizibilului, înverșunați și cuceritori. Fuga de convențional, ar însemna întoarcerea în lanțul trofic, unde fiecare om îi este  celuilalt pradă și prădător. Iar natura demult pândește clipa să ne pedepsească  îndrăzneala cu care am îngrădito, ignoranța cu care am scos-o din ființa noastră, nesocoteala de a înmulți o rasă vlăguită.

Și dacă noi am început prin a invidia ființa amorfă și imprevizibilă a naturii? Ce daca noi am început prin a ne alia cu ea, prin a ne comporta ca ea? Poate noi am încercat chiar să o depășim, să ne găsim singuri și triști în frontierele naturale. Ca un zeu melancolic, cu mâinile legate și privirea îngrădită, am hotărât să creem o nouă natură, natura umană, în speranța că vom găsi o libertate acolo. Cu o mâină de fier, supraveghiind zidirea, paranoic sistematizând, omul s-a găsit liber de ce îl amenința cândva, dar atât de tributar propriului sistem încât privim acum cu nostalgie tot ce este inuman, căutăm o evadare din cetatea făgăduinței. Orice piatră si frunză ne amintește de plăcutul pericol, de amenințările ce valorizau viața.

Egoist din firea sa, omul a considerat că din potențialul său divin trebuie sie să-și scoată temple că trebuie lui să-și aducă jertfă. De atunci tot ce ieșea din mâini era o icoană închinată umanității, un tezaur al ei, închinări de favoruri între zei, rugăciune celui de un stat cu tine. Sântem niste zei căzuți în prada iubirii de sine, niște narcisiști ce au săpat oceane pentru a se oglindi, adoratori a idolatriei carnale. Omul s-a adâncit în misterul existenței doar pentru a justifica prezența sa, pentru a găsi o scuză. Aroganți fiind ne-am lăsat seduși de ideea că fiecare avem o valoare. În loc să nu mai existăm reflectării, ne-am gândit că o altă cale de a trăi absolutul e să facem din noi ceva desăvârșit, să luăm locul haosului. Am căutat să ne numim libertate nu să fim liberi. Ne-am fi gândit că creativi cum sântem, putem să simplificăm totul în jurul nostru, să tăiem reducționist orice complexitate ce ne depășește. Așa am început isteric să zidim o nouă libertate, care există, spre deosebire de abandonul de sine. Iar unica opțiune aceastei libertăți este arderea de calorii. Dacă chiar va ajunge ca omul să se opreasca din această veșnică închinare de sine și nu va mai trăi de dragul existenței, turma din om va preface acest absolut un trist muget la stele. Bestia va ispiti de undeva, mereu aproape, ne va îndemna sa înălțăm noi civilizații. Orice ideal extatic coboară cu picioarele pe pământ atunci când vine ora mesei.

A patrusprezecea pagina (despre singuratate)

Credința în oameni poate fi asemănată cu zidirea unei case pe nisipuri mișcătoare. Cauza este și mai dubioasă cu cât crezi în mai puțini oameni. Cea mai sadică parte vine când te încrezi în unul singur. Și cu toate acestea sântem mereu gata să iertăm oamenilor, să ne încredem iar în ei, să le cerem iar pentru împrumut ochii și urechile pentru lacrimile și suspinile noastre.

Cei dezamăgiți și lăsați de oameni, își iau de mâină singurătatea în speranța ca asta va  atrage mai multe priviri. Singuraticul vrea mereu să anunțe întregii lumi propria condiție. Pustnicii au rezistat ispitei prin izolare. Atunci când entuziasmul poetic dispare, orice singuratic vrea să vadă întreaga lume mistuită pentru ca să nu mai existe tentația de a se reîntoarce la ea. Pustnicii au rezistat ispitei prin a-și făuri lumea proprie. Dar și unii și ceilalți condamnă pe cel ce a dezertat pentru că ne considerăm în drept de odihnă doar după o luptă și un calvar. De aceea toți sinucigașii sunt priviți cu  un soi de ură, amestec de frică și invidie.

Sentimentul de neputință în fața sinucigașului apare când nu îl poți pedepsi și amenința cu ceea ce el își dorește cel mai mult. Această atitudine, în care îți simți propria existență amenințată de aceesibilitatea morții, de sentimentul tangibilului morbid, această atitudine o proiectăm în sinucigași. I-se zice milă, însă în clipele de agonie am da tot să fim în locul lui. I-se zice lașitate, însă lașitate este acel răgaz de timp când frămânți în tine două opțiuni: să traiești sau nu. Lașitatea provine din incapacitatea de a-ți asuma o decizie și o responsabilitate oricare nu ar fi ea. Și dacă cei mai mulți aleg viața până la urmă, e oare chiar posibil să avem printre noi și o turmă de temerari?

A treisprezecea pagina

Cât de adevărat te simți când nu îți poți traduce însăși propriile tale simțiri, e ca ceva ce te face nedefinit, absolut și singur. Izolat în lumea sa fiecare se bucură de culorile ce încă nimeni nu le-a descoperit. Trăirea este unica culoare din viața noastră, această semnificație iluzorie care te oprește, te zidește și îngroapă. Când a apărut primul cuvant, a apărut și ura pentru el, a apărut setea de a îl zdrobi în indescifrabil. Ura pentru manifest se naște din numărul spectatorilor ce intimidează primatul simțirii. "Ce ai făcut? Era doar pentru sine! Sau nu?".

Religia unui singur om se desprinde din tăcere, în care este înscris tot de ce avem nevoie: o mântuire, un păcat și un sacrificiu. Iar frustrarea și bucuria mea este că nimeni nu mai are loc aici. Poate că invazia este o jertfă care o facem pentru noi, o misiune sfântă în care stupefiați de adevărul simțirii noastre, intimidați de demiurgul personal, vrem să umplem cu noi, curți alăturate și goale. Pentru ca mai apoi să pedepsim profanarea impusă tot de noi. Dacă nu am fi mari traducatori, dacă nu am săpa din cuvinte și gesturi albii pentru simțiri, am ajunge să nu le mai înțelegem, să le refuzăm, să ne îngropăm cu ele. Iar focul care cândva doar plăcut ne încălzea ne va arde, ne va mistui.

Împrejmuiți de mâini pasagere, de profanatori, de distrugători de temple și altare ce le-am ridicat din nezidire, suntem tentați să rămânem ascunși sub povara proprii nedefiniri. Să negăm frenetic tot, să ne pitim speriați la dosul propriilor noastre frici, să ne  furișăm printre demoni pentru a nu fi descoperiți sau observați. E clar că avem fiecare câte un secret și o cheie pentru toate, un narcisist ce se oglindește mereu in ele. Asta e  adevărata noastra intimitate, dragoste eternă și mistuitoare, o relație dintre cel ce zidește și cel ce mistuie. Iubim zeul din noi ce cu o mâină seamănă iar cu alta seceră, mereu ne pastrează noi, indescifrabili și fierbinți. Plăcerea pentru mâncare brută si nerugumată, masochismul de a te sufoca cu ea.

A douasprezecea pagină (despre creativitatea întunericului)

Dacă e să vorbim de întuneric ar trebui să ne întrebam primul lucru ce reprezintă el? Ce semnificație are?Întunericul este deseori asociat cu forțe malefice, este îmbogățit cu semnificații diabolice, întunericul este temut și evitat.

Oamenii au tendința înăscută de a controla evenimentele, acest lucru le oferă siguranță și eliminarea imprevizibilului. Este în firea noastră animalică să căutăm lucruri stabile, lipsite de pericol, un mediu previzibil unde să ne consumăm în liniște instinctele. Dar omul este până la urma și un animal social, și îi sunt necesare niște condiții în care acest mediu să fie considerat de mai mulți oameni ca fiind unul stabil și lipsit de primejdii, astfel apar ideile sociale, normele. Dar pentru ca aceste idei să fie comune trebuiesc mult simplificate pentru ca să fie accesibilă oricui înțelegerea și conformarea. De obicei în mijlocul acestor idei stă valoarea umană, sau credința că evenimentele ulterioare și condițiile mediului sânt controlate de o divinitate ce poate fi influențată dar care și impune o oarecare doctrină. În orice caz în toate ideile putem ușor descoperi încercarea omului de a obține controlul unor circumstanțe. 

Dar cum spunea Nietzsche: "Omul este ceva ce trebuie depasit". Problema comună a întunericului nu este aceea că prezintă ceva demonic, ci că păstrează idei complicate, refulate și incomode. Întunericul nu suportă ignoranța și anume ignoranța menține viața socială umană. 

În întuneric sunt păstrate doua principii contradictorii: cel animalic și cel metafizic. Din principiul animalic am jertfit prioritatea instinctului în folosul echilibrului social, adică nu ne mai satisfacem pulsiunile când vrem ci conform unor norme, ceea ce și este societatea: consumul normat a instinctelor. Aceste instincte sunt refulate iar mai departe psihanaliza ne descrie toată povestea lor. Ceea ce trebuie să reținem este că instinctul în sine este considerat de societate ca fiind ceva malefic.  Un alt principiu păstrat în întuneric, ce poate fi mai puțin sesizat, este cel metafizic. Principiul metafizic presupune acele teme esențiale ce atât de vioi le înconjurăm, evităm contactul lor, teme ca sensul vieții, moartea, semnificația timpului, spațiului, transcedentalul. Aceste teme își găsesc deseori la oameni o interpretare comună, simplistă. Persoanele ce sânt  în contact cât de parțial

cu acest domeniu sunt privite cu o oarecare frică, respect, deși respectul vine ca consecință a sesizării unei lipse de pericol a persoanei în cauză sau mai mult: prezența unui benificiu. Problema acestui principiu nu că e omul nu l-ar înțelege dar i-ar lua prea mult timp pentru asta. Ambele principii sânt în consecință trecute în

domeniul întunericului, unul prin refulare, altul prin ignoranță. Întunericul este văzut ca ceva ce poate strica echilibrul, controlul circumstanțelor, deci este distructiv, aducator de haos.

Ca să mă apropii de latura creativă a întunericului trebuie să aduc relatările lui Stanislav Grof, unde in cartea "Psihologia Viitorului", clienții săi trăind experiențe transpersonale, au descris procesul de creație a Cosmosului ca "o dorinta imensă a Minții Universale de a se cunoaște, explora pe sine și de a trăi întregul

potențial. Acest lucru nu se poate realiza decât prin exteriorizarea și manifestarea tuturor posibilităților latente sub forma unui act creator concret." Acest sens al creații cosmice poate fi extrapolat și asupra omului. Să presupunem ca acesta ar fi sensul existențial, și că este necesară o dezvoltare, o explorare continuă și profundă a potențialului uman, o să fim de acord că domeniul îngust și luminat al existenței noastre nu reprezintă un mediu favorabil dezvoltării personale. Această dezvoltare trebuie să iasă din granițele luminii, sa scoată toți demonii refulați și toate întrebările ignorate în câmpul conștiinței și sesizarii. Latura creativă a întunericului

nu se întreabă "ce pot eu?" ci "ce nu pot eu?".

Extragerea acestui potențial presupun că la un moment dat poate

depăși normele morale existente, înstrăina de lumea socială. Această evoluție, pentru că nu este înțeleasă, poate fi văzută de ceilalți ca o transformare monstruoasă, generatoare de persoane periculoase. Dar până la urmă creația și distrugerea sunt două fețe a aceleași monede. Dacă cineva ce a călcat în întuneric, consideră necesară distrugerea unor forme involutive pentru a lăsa loc creației, cine îl poate opri?

A unsprezecea pagina (despre sensul vietii)

De multe ori, multi dintre noi, deschidem o pagina noua in care scrim scurt pe margine: "Ce sens are viata mea?"
Aceasta pagina ramane deseori doar cu aceasta intrebare insemnata, altii preiau sau mai bine zis sunt angajati
in niste valori din care isi innobileaza viata si merg tantosi defiland din tot rafinamentul lor.
Sensuri nobile, altruiste, globale, ce vizeaza mereu alti oameni. Desigur e ceva foarte normal sa traiesti
pentru cineva, dar are viata noastra un sens individual? Are viata noastra sens in sine?
Sa presupunem ca putem reduce viata noastra la un simplu proces. Cunoastem ca orice proces are sens doar daca este observat, asta presupune existenta a cel putin unui observator. Observatorul atribuie procesului sens, si in lipsa lui, acest proces este lipsit de semnificatie, sau procesul nu are un sens in sine. De aici putem lesne sa deducem ca nici viata nu are sens in sine. Noi traim pentru acel observator sau observatori, sau traim pentru a fi observati.
Dilema noastra porneste din moment ce realizam ca nu avem un observator pur in sine
ori toti observatorii nostrii sunt pana la urma aceleasi procese, practic noi indeplinim dublu rol si de proces si
de observator, iar semnificatiile existentiale sunt atribuite reciproc.E asa un serviciu metafizic ce isi fac oamenii reciproc din tot timpul.
Din acest sens artificial al procesului rezulta un curs al existentei, si obtinem acest curs de la acelas observator pentru ca noi pe langa dublul rol ce il avem, suntem capabili sa comunicam cu un
observator sau procesualitate. Astfel observatorii nostrii sunt pana la urma niste sisteme de referinte ce
ne ghideaza calea in viata. Acest ghidaj are loc printr-un proces de feedback, ce trebuie sa il primim
sistematic. Aceasta necesitate de feedback este particulara pentru fiecare in parte.
In depedenta de frecventa feedbackului, si de natura observatorului ce ne ofera acest feedback putem particulariza sensul vietii. 

A zecea pagina (Ipoteze 2)

Psihicul uman ca structura din patru parti:

Supraeul interior – sediul normelor si rezultatele conditionarii;

Idul Interior – instincte, pulsiuni reprimate;

Supraeul exterior – influenta transcendarii, legatura cu divinul, efectele fortelor oculte;

Idul exterior – emanatii energetice ca creatii colective ale omenirii (mitologii, simboluri etc.)

Aceste structuri interfereaza si nu sunt delimitate.

Eul este o componenta dinamica si orientata definita ca simpla traire a unor stari sau evenimente, care poate cunoaste doua aspecte: constienta sau inconstienta. Cand este traita constient preponderent o structura psihica, celelalte infleunteaza la nivel inconstient.

Deci ar fi:

Trairea constienta a supraeului extern: relevatia, nirvana, Near death experience;

Trairea inconstienta a supraeului extern:  visul mai pot fi cele de mai sus doar ca traite inconstiente, ma mai gandesc...

Trairea constienta a idului extern: visul lucid, proiectie astrala

Trairea inconstienta a idului extern: delir extatic, visuri

Trairea constienta a supraeului intern: constientizarea valorilor individuale, a normelor ce trebuiesc respectate, a indatoriilor. Se conduce mult dupa principiul existential.

Trairea inconstienta a supraeului intern: respectarea normelor fara constientizarea lor.

Trairea constienta a idului intern: urmarea clara si directionata a obiectului placerii.

Trairea inconstienta a idului interna: manifestarea inconstienta a impulsurilor refulate.


Trairea este coordonata de doua principii. Principiul existential si principiul placerii.
Principiul existential presupune procesul de asigurare continua a unui cadru fizic, moral, ideologic necesar existentei idividului. El are 2 componente: una dinamica si alta orientativa: frica existentiala si cadru existential, aceste componente lucreaza pentru a elimina hazardul, de a obtine un mediu controlabil necesar existentei, de a modela personalitate incat aceasta sa fie capabila convetuirii in comunitate, genereaza sau adera la norme morale si ideologice care sa asigure existenta individului atat la nivel social cat si la nivel spiritual (religiile). Sanogeneza in acest caz consta in debarasarea continua de frica existentiala.

A noua pagina (despre aparitia ignorantei)

Dragostea este datorată credinţei că cineva te adoră ştiind mizeria şi povara ta, mizerie şi povară de care nu mai ai nevoie să scapi de îndata ce cineva a facut altar din ea, poate nici măcar nu mai ţii să le recunoşti.

Oferim şi cerem simpatii pentru a putea ignora mulţimea de lacune necesare desăvârşirei. Ajungem cu fiecare zâmbet să ne mândrim de mizeriile noastre, fără ca să conştientizam ca fiecare zambet sau magulire cere acelaşi lucru pentru mizeria sa.

Ameţelele euforice ce încep cu "da! aşa sunt eu!" alimentează aroganţa umană ce ajunsă la beţia din cultul personalităţii tinde să lustruiască cât mai mult latura văzută de toţi. Dependenţa de plecăciuni  creează zei.

De aceea lucru cu sine cere izolare, pentru ca nu cumva înconjorul nostru să ne orbească, să ne ispitească. Pustnicul pare astfel în ochii omului ca o fiară înverşunată ce inspiră ură şi frică,  pentru că el ca om a cedat câmpul de luptă şi pentru că cineva nu.

Astfel se crede că închinarea sistematică pustnicilor, compensează acceptarea propriilor nelegiuri, omul crede că se curăţă astfel dând lor ce poate el da mai bine - simpatie, una pioasă sau mai bine zis temătoare întinzând şi pentru pustnic cea mai mare capcană, apariţia placerii de a primi adoraţii.

Atunci ca şi în orice cult al personalităţii se lasă spada şi se lustruiesc părţile expuse privirilor. Din acest lucru avem ceea ce aş numi modelul moral sau social al sacralităţii, al perfecţiunii şi al puterii fără ca să putem cunoaşte şi recunoaşte un model alternativ pentru ele sau măcar să avem o altă posibilitate pentru aflarea lor.

A opta pagina (despre lumea unui singur om)

De ce oamenii tind uneori sa ramana singuri? Si de ce atribuim fiecarei izolari tone mizantropice palide? Sa vedem noi omul singur o amenintare? Oamenii nu aleg izolarea de dragul singuratatii, sigur ca conotatiile sale romantice ar gasi jertfe pentru care infasurarea in poezie ar ajunge un racnet de captat priviri, insa deseori este o departare necesara pentru a asculta sporovaiala din interiorul nostru. Mii de glasuri raman personalizate in interior, si mai fiecare sunt rezultatul unei contagiuni sociale descompuse sau imbogatite. Zbucium nesfarsit unde fiecare semnificatie, fiecare intarire, sunt aproape de a aduce calmul, ce ar insemna pentru noi un tiuit de urechi. E un cancer ce trebuie ocrotit de dragul patologiei. Pacat de cei ce au facut din el un sediu doar pentru a creaa si dezbate scheme cognitive, de parca niste idioti antreneaza mereu nereusit capacitatea de adaptare. Unde s-a vazut ca in cetatea luminii sa se creasca porci?! Nefericiti sunt cei ce au ingaramadit acolo drame si remuscari, pentru ca sunt dependenti de torturile tiranilor, in aceeasi masura cat si de compatimirea lor. E drept ca nu ne plac oamenii tristi si singuri, pentru ca vedem in indepartare traiectoria disparitiei unui obiect martor pentru cartile noastre de bucate si recete. Atunci consideram necesara interventia noastra prin acel suport social, de parca stimularea aceasta sociala continua, pana la iritatie, va face mai multa liniste in urechi. Desi am schimba aceasta liniste pentru o galagie ce ne afirma, de aici si turmele de depresivi, dornici de bici si turta dulce. Vede cineva compatimirea mai mult decat atat? Nu ne plac nici cei aprigi si singuri, atunci vedem in aceeasi departare, traiectoria propriei disparitii, atunci e timpul sa ne napustim asupra celui ce desconsidera cartile noastre de bucate si recete. Izolarea este atributul pradei si pradatorului, iar singuratatea astfel devine un pacat social. 

A saptea pagina (despre Calcaiul lui Ahile)

Călcâiul lui Ahile este considerat ca un atribut a fiecărei persoane. Loc care străpuns fiind coboară orice măreţie de neatins, un declin eminent. Este un prilej pentru cădere şi o dezmenţire a invulnerabilităţii. Acest loc  vulnerabil caracterizează totuşi eroul prin excelenţă pentru că încununează itinerarul sau plin de încercari şi munci ce ajunge să asocieze eroul cu o divinitate, dar care îi aminteşte până la urmă de natura sa efemeră. Acest loc vulnerabil este cea mai frumoasă parte a eroului pentru că ea îi atribuie acea natură umana. Frumuseţea de a cădea şi de a te ridica. Este punctul motivaţional, care cere vigilenţa în depistarea lui şi grijă în camuflare, este forţa motrice care ne ajută sa ţinem cât mai departe ochii străini de acest loc vulnerabil şi în cele din urmă să facem un efort continuu de a-l vindeca. Cu acelaş mesaj a fost scris: „Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine... Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine”. Ar fi putu sa facă şi Ahile la fel cu călcâiul sau? Eu cred că s-ar fi ciopărţit până când nu s-ar fi ales nimic din el, căci oricât ai renega un loc vulnerabil el mereu va apărea pe locuri noi.

Insăşi invulnerabiliatea este un viciu, o formă limitată ce provoacă restrângerea sferei de acţiunii si evoluţiei proprii, un fenomen ce ar provoca până şi plictisul. Avem nevoie de ea doar pentru a o vedea pe un piedestal sau eşafod.

 Nu ne putem imagina un erou, ce este lăsat de toţi, acolo pe culmi, un timp prea îndelungat, nu este în natura eroului să se oprească la o formă absolută ci îl vedem mai mereu răpus de acea dorinţă de desăvârşire şi autoevoluare, îl vedem ca un martir suprimat de ideile ce le reprezintă şi valorile ce le apără. Pentru noi un călcâi de Ahile este şi un prilej de spectacol, un prilej de a vedea vulnerbailitatea umană, pentru că ştim că cu cât e mai mare înălţimea, cu atât e mai spectaculoasă căderea. Orice fiinţă căruia îi lipseşte acest călcâi, este privită ca un tiran, un colos ce nu poate fi dat jos pentru a întruchipa sfârşitul perioadei ce o reprezintă.

Mai mult decât atât, dinamismul agresivităţii noastre pentru a-şi afla cale de ieşire, are mereu în faţă arena luptei dintre oameni sau idei, luptă în care călcâiul este aprig căutat şi distrus. Avem nevoie de acest punct pentru regret, triumf şi doar specificul moral al perioadei poate să îi şi confere un simbol de biruinţă a unei norme morale considerată mai bună asupra alteia mai malefice. Aşa că acest călcâi a lui Ahile este sursa primă a divertismentului nostru.

Simbolul calcâiului nu este intamplator, el semnifică un loc vulnerabil aparent atât de mic şi nesemneficativ încât Ahile uita de el, uită sa îl acopere, să îl apere. Însa anume el este responsabil de marea tragedie. De aici şi marea ironie a oamenilor puternici, de multe ori căderea lor vine de la un călcâi.

A sasea pagina (despre goana informarii)

Ne trezim sau mai adanc ne adancim in somn? Sau in somnul acesta ne visam ca fiind treji? Dupa ce ne indopam cu tone de divertisment, mai aveti voi timp sa ganditi ca ceva nu sta bine? Este o autoflagelare, o pocainta a omului contemporan sa contempleze cinci minute isteric asupra compromisurilor ce le face cu sine insusi dupa ce consuma o ora de "pornografie". Se simte si crede ca se afla in afara a orice pervertire mintala intentionat sustinuta de indata ce constientizeaza sistematic aceasta intentie de sustinere a pervertirii. Sunteti atat de presus de asta incat niciodata nu va este lene sa va intoarceti la aceleasi discutii despre fragilitatea volitiva a omului. Suspiciosi, sceptici? Atat de mult incat ajungeti sa aderati la aceeasi moda a suspiciunii si scepticismului. Asta ne uneste, frica constanta si neputincioasa in fata sistemului de parghii. 
Suntem cu totii martori la un fenomen interesant: considerand ca informatia este putere, de ce omul secolului nostru, atat de informat, se simte mai slab ca niciodata? Propaganda informatiei ne dezmierda prin multitudinea ei, mereu alta, mereu intriganta si controversata. Iar noi entuziasmati, si mereu bulversati prindem din zbor orice mesaj subtil. 
La fel ca romanii antici, ne mijim privirile pentru a vedea in arena luptele dintre date, si ne incredem in puterea degetului nostru mare cand decidem soarta unui mesaj. Jocurile de idei sunt atat de captivante pentru ca ajungem sa exprimam o opinie proprie, asta presupune ca cineva ne asculta, iar noua ne place sa fim ascultati. Cat de adevarati ne simtim mai ales atunci cand parerea noastra "coincide" cu opinia publica. Opinia publica! Nu stii niciodata daca ai creato sau ai aderat la ea. Intre timp, cand clocotea sangele in arena, barbarii au rasturnat lupoaica de pe piedestal.Drama lupoaicei si mesajului-ca piedestalul lor nu se afla in arena. Acestea fiind spuse, ma intorc la ideea initiala: tot ce este reclamat sau sustinut de sus pana jos se afla in arena, iar tregedia noastra este lipsa de finete necesara pentru a vedea de unde pana unde se intinde arena.

A cincea pagina (despre ipocriza tolerantei)

Nu ati avut niciodata sentimentul nestavilit de a sari peste primul om intalnit, de a-i te deschide lui, de a-l scufunda in universul tau, de a-i invada simturile cu lumea in care traiesti? Este un inceput gratios, aproape nevinovat a unei tiranii absolute, la capatul careia vedem individul robit, depersonalizat, inlantuit in slujba idealurilor noastre. Orice argument, orice obiectie este o constrangere, cand mai grosolana, cand mai subtila, de a inlocui ochii, urechile, limbile poate cumva si stomacurile, cuiva cu ale noastre. Ne-am dori o lume de clone personale aflate in slujba delectarii noastre, care sa sufere, care sa se bucure, sa aprobe, sa dezaprobe impreuna cu noi, sau nu? Este de fapt acel proces care conteaza mai mult decat rezultatul lui. De am avea fiecare o astfel de lume, am cauta cu disperare sa o vedem cat mai repede cum arde in fundul unui abis. Desi cineva nu ar obosi sa se reflecte de o mie de ori pe zi.

Totul inmugureste din dorinta sau instinctul de a avea un intreg sistem de circumstante si simboluri a carui parghii sa ne apartina, de a exclude cat mai mult posibil hazardul. Ne-am bagat si in viata de dupa moarte, de a-l inlatura si de acolo. Sau poate cineva simtindu-se neputincios aici, printre praf si sticla, se simtea atotputernic printre idei si idealuri.

Din acelas motiv, din mizerie si slabiciune, am acceptat sa ne excludem din lumea aceasta ca oamenii vii, sa ne zavoram lumile, in schimbul la o siguranta cat de infima nu ar fi ea, la o garantie cat de fantomatica. Ne amintim si acum marile zile ale speciei noastre, cand se urma lumea unuia care o avea, cand se imbogatea si se lucra in slujba ei, pana cand vinea cineva mai viguros si inunda viata cu alta culoare. Cand era permis visul, urcusul primejdios si caderea.

Nimeni niciodata nu a respectat pe cineva, daca sa vorbim de sensul uzual al cuvantului, poate doar ca sens de admiratie, poate ca sens de frica si supunere. Desi in ambele vedem ceva amenintator.

Si cu tot acest instinct de vanatoare, cand mereu avem in fata ochilor campul de lupta si spada, cu aceasta ferocitate innascuta, indrazniti sa vorbiti voi despre toleranta?! S-au pus toate idealurile si visele pe un altar, pazit de ochii multimi sa nu poata cineva sa si-le intoarca si asteptand pe cineva care va fi destul de puternic pentru asta, cineva ce va anunta un bine care nu va sluji multimilor.

A patra pagina (despre pericolul dincolo de o mana distanta)

Un spirit mondial sta corupt intr-un colt al sau plin de groaza si comfort, liber sa zburde in coltisorul sau unde are mereu la indemana un cornu copiae. Salbatic ne pare de-acum tot ce nu este la o mana distanta. Traim epoca cand discomfortul este primejdios. Avem de-acum si natura noastra, domesticita. Sa nu va mai fie frica de himere. Stati linistiti, avem nevoie de ochi pentru a le mai vedea. La fel si abisurile. De mai vedeti unul, e la sigur o simulare, un rezultat al tehnologiilor inalte. Spirit, sanctitati? Avem altarele ca loc unde ne putem intinde picioarele. Si totusi suntem o turma ce sufera. In criza aceasta de superfecialitate, tindem tristi spre cer la o picatura de adevar, insetati de viata si de pericole. Atunci fugem la poalele miilor de proroci ce ii avem, proroci ce ne schimba pernele de sub fundul nostru in schimbul la o suma de bunuri.

A treia pagina (Ipoteze)

Recunosc exitenta a cinci dimensiuni, patru planuri existentiale si unul amorf intalnite in multe filosofii oculte. Exista planul fizic, planul astral, planul mental, planul spiritul si Spiritul, nivel amorf lipsit de legi compus din chintesenta. Fiecare dintre planuri sunt emanari din Spirit, ficare emanand din cel precedent. Pornind de la aceste concepte voi face presupunerile ulterioare. E posibil ca corpul care ajunge in astral lasa in planul fizic materia insa pastreaza forma, la nivelul planului mental spiritul este lipsit de forma insa ramane cu energia informatizata, la nivelul planului spiritual spiritul este lipsit de informatii ramanand energie pura, in cele din urma se contopeste cu Spiritul unindu-se cu chintesenta. In Spirit nu mai putem vorbi despre suflet ca identitate aparte ci ca un tot intreg pentru ca in haos nu mai poate fi vorba de delimitare. Orice suflet pentru a se contopi cu Spiritul are nevoie de o constientizare larga a propriei existente si a existentei spirituale si este necesara trairea unui mod de viata dictat cumva de aceasta constientizare. Sufletul ce nu indeplineste aceasta conditie, este intors la nivelul fizic pentru ca el sa poata iar evolua de la acest nivel.

Daca orice dorinta este proiectata de jos in sus pentru a obtine ceva schimbari in planul fizic prin manipularea elementelor superioare, atunci nu se poate vorbi despre o proiectie la nivelul Spiritului pentru ca ar insemna ca ii atribuim Spiritului o vointa, deci o forma de manifestare ceea ce contravine conceptiei ca este amorf. Tot ce posibil ca proiectia volitiva are loc la un nivel in care este prezenta o forma de manifestare a informatiei, acest plan e cel populat de zei, dumnezei, demiurgi si egregori. Deci si acel „cosmos”, sau acea cumulare de energie universala despre care se crede ca ar putea lucra asupra unor scopuri personale nu este nimic altceva decat un alt egregor modern, asupra caruia lumea nu sta cumva sa il defineasca, creand din el doar generator de dorinte indeplinite. Iar aceasta teorie se pune in acord cumva cu cea a gnosticilor despre un demiurg ce a creat lumea si despre un Spirit superior acestui demiurg. Iar noi reese ca suntem emanatii divine a acestui mare Spirit, sau mai exact suntem Spiritul manifestat in planurile fizice. Ceea ce rezulta ca daca spiritul tinde spre transcendizarea finala prin contopire cu Spiritul este prin esenta sa superior oricarei divinitati, pentru ca cautam intoarcere la esenta pura, pe cand orice demiurg este o forma limitata.

Posibil ca omul nu este nimic altceva decat o forma fizica de existenta a divinitatii, o divinitate restransa de planul fizic, de aici se explica setea de spiritualizare a oamenilor sau prezenta unei constiinte cosmice. Aceasta sete este dictata de o tendinta de a reveni la esenta primordiala. Dorinta asupra careia este contrapusa o tendinta materiala de a ramane in limitele planului fizic.

A doua pagina (Despre detinutii convingerilor si curvele ideologice)

"Orice convingere este o închisoare"

ne zice Nietzsche. Imi pare ca prea excesiv a tratat subiectul marele filosof sau eu nu pot vedea in afara convingerilor un om hotarat. Detinutii convingerilor isi trag o plapuma peste lumea din afara lor, observand doar suma de evenimente ce confirma credintele proprii. Aceasta adanceste mai mult ordinara minciuna ce si-o spun in fiecare zi, intrand de fiecare data intr-o furie cand ceva sau cineva incearca sa le zdruncine cortina de fier. Fericiti sunt acestia, ca a lor este imparatia cerurilor, doar ca singuri se vor simti in propriul cer si imparatie. Fiecare din noi suntem intr-o masura mai mare sau mai mica robii unor idei cu care ne ingropam si cu care ne ingroapa. Masura fermitatii unora este dictata pana la urma de factori diversi: autoritati, comunitati. Cat de greu ne va fi sa acceptam lucruri ce vin din afara acestor factori. Si de ce ar trebui pana la urma sa ne deplasam cortina de fier pentru un adevar strain? Exista macar un adevar fundamental si daca chiar exista am risca noi sa stricam o fortareata ideologica, un sendiment ideologic pentru o cauza dubioasa? Adevarul mereu va fi langa noi, si totusi mereu departe. Compus din elemente ce ne bombardeaza viata zi de zi, ar trebui in fiece clipa sa ne revizuim propriul sistem de credinte, sa plutim mereu nesiguri printr-o supa de definitii, pentru ca sa sfarsim cu o dezamagire in fata gropii, afland acolo marele adevar ce atat de categoric l-am refuzat pana atunci. Probabil aceasta si presupune o elasticitate conceptuala si voiciune a spiritului, de a construi mereu un adevar incomod.

La polul opus celor detinuti, se gasesc curvele ideologice. Oameni lipsiti de principii ce sar neobositi din poala unor concepte in alta cu cele mai comode. Sa revizuiesti continuu cele mai comfortabile si de obicei cele mai larg acceptate principii pentru ca mai apoi sa ti le asumi, este pentru mine cea mai josnica perversiune care o poate face omul cu spiritul sau. Astfel de oameni fug repede sa iti bage sub nas toane de legi, norme si coduri pentru a-si apara adevarul sau. El are in spate o intreaga comunitate care sa il sustina si sa il mangaie pe cap cand cineva incearca sa puna la indoiala normele si principiile carora aprtine, o comunitate ce va da mereu sincron din cap, gen "cum si-a permis el asa ceva". O voi bolsevici, ce pareati atat de invincibili, mai bine a-ti fi ramas sa plangeti printre ruine decat sa va gaseasca acum istoria cu flacarile democratiei atat de inalt ridicate. Si voi fascisti neinfricati, mai bine mureati toti pana la urma cu svasticile mandru arborate, decat sa acceptati acum ca a-ti apartinut unui plan monstruos.

O convingere nu poate exista decat intr-o forma dusa la doua extreme, ce exista intre ele nu este altceva decat o totalitate de compromisuri facute cu noi insine.

Prima Pagina

E prima pagina, e aceea in care te opresti cateva minute, si realizezi ca ai avut atat de multe de spus, si acum nu mai ai nimic.

De fapt cand vreai sa formulezi ceva, cred te prinzi la gandul ca cuvintele nu ajung pentru a descrie o stare, un gand. Suntem limtati si blestemati sa putrezim in noi cuvinte nespuse, inexistente. E ca si cum ai vrea sa expui ceva inedit, si iti dai seama ca nu a iesit decat o jalnica umbra, mediocra a adevaratelor minuni si fantasmagorii ce se nasc pentru o clipa, si dispar pentru totdeauna, lasand in urma un hohot batjocoritor.

Gandurile rad de noi ce suntem, artisti ratati ai exprimarilor, mereu in cautare de culori si profunzime. De asta admiram creatia, pentru ca manifesta cel mai fidel ceea ce simtim, pentru ca genialul artist a gasit cum sa exprime ceea ce noi nu putem exprima. Si privind, ascultand, citind te regasesti in totalitate si consumi acea lipsa de redactare, acel handicap. De asta cine a spus ca comunicarea l-a evoluat pe om, nu s-a gandit ca comunicrea e si acel blestem care il impedica in a evolua.

Chiar daca am manifesta prea fidel ce simtim, oricum vom gasi o cale sa inabusim ceea ce nu ne este convenabil sa acceptam.

Cine are urechi sa auda ce vreal el, cine are ochi sa vada cum le convine lor.