A optsprezecea pagina (despre valori)

Asa pe nepusa masa, nepregatiti si in toata stralucirea noastra, acum, trebuie sa recunoastem ca pe lume foarte putine lucruri au valoare si din aceste lucruri sigur nu face parte individul. Lucrul devine mai cert cu cat ne apropiem de natura valorii. Ce este o valoare pana la urma daca nu o semnificatie atribuita, este subiectiva. Valoarea in afara unei multimi care sa o accepte nu exista. Dar as vrea mai mult sa evidentez faptul ca valoarea, pe langa faptul ca este doar un contur desenat de o maina pentru ochii sai, este si toxica.

Valorile ca regula, au proprietatea atributiva, adica cineva are o valoare, ori ceva, ce poate fi insusit de cineva. Valoarea in natura ei goala este o resursa si o marca la fel de aceeasi culoare si captuseala ca toate celelalte resurse. Este masura cu care urcam si coboram pe scara noastra sociala. Cand un spirit sufera de saracie, se inabusa intr-un vid sec,  isi asuma valori, cauta sa le reprezinte. Si aici nu se manifesta nici o deosebire dintre valorile materiale sau spirituale, pentru ca presupune in esenta sa acelasi intrument adaptativ.

Valoare presupune in esenta sa ceva invariabil, e ceva ce poate scadea, creste sau schimba. Cand se vorbeste despre un lucru care nu are valoare, se are in vedere doua situatii: ori un lucru are o valoare incomparabila, ori nu are nici una, si dupa mine aceste doua stari ale lucrurilor sunt fatete ale unei si aceleasi monede. Daca nu pot exercita o oarecare influenta, acel lucru devine la fel de inutil ca si un lucru lipsit de valoare. Filosofii care s-au pierdut in negura intelegerii, au devenit atat de slab perceptibili incat au inceput sa nu mai reprezinte valoare, a devenit inestimabila. De aici si goana dupa chestii misterioase, toti spera la o comoara.

De cele mai multe ori cel mai valoros lucrul este viata pentru toti oamenii. Cine ar pretui viata celorlalti daca nu ar poseda una? Viata este valoroasa prin simplul fapt ca e unica ce avem. Tot ce depaseste acest principiu provine din eroarea estimarii vietii in sine. Si se pare ca suntem foarte priceputi la a face greseli. Daca nu se poate percepe valoare vietii in sine, se va incerca asumarea unor valori artificiale. Viata nu mai exista atunci in forma ei pura, ci este incarcata cu podoabe ce ar putea sa o faca perceptibila si pentru altii. A arata ca ai valoare, inseamna a-ti castiga dreptul de a exista printre altii.

Valorile morale sunt acelea care valorizeaza viata altora si a mea insumi, dar este o problema aici: moralitatea nu este un principiu static, ci are o gradatie ca orice obiect ce presupune o valoare. Sa-mi castig dreptul de a exista devine o competitie dintre moralisti, o competitie la fel de strinsa ca si intre cei ce cauta febril valori materiale. De aici incolo nu exista nici o granita ce ar delimita valorile morale de cele materiale, sunt instrumentele concurentei, podoabe existentiale care atrag atentia cand topaim.

Aici ar trebuie sa adaug ca existenta nu trebuie vazuta in limitele stricte ale vietii organice. Existenta printre oameni e la fel ca si gatitul in bucatarie, e nevoie de niste mirodenii pentru distinctie , dar daca sunt prea in exces nu mai este buna mincarea. Nimeni nu trebuie sa aiba mult mai mult decat ceilalti, altfel pararseste conditia majoritatii, umana. Omul are nevoie de culori pentru a se simti distinct. Ce este un punct negru pe un fon intunecat, nu este perceput ca punct distinct ci este doar fon. Adevarul e ca despodobiti de toate aceste valori asta toti suntem: puncte intunecate intr-un tablou negru. Noi nu existam in afara acestui tablou. Viata este valoroasa in sine, individul-nu. Si iarasi cand zic valoroasa nu ma refer la sensul traditional al valorii. Este trairea obtinuta cand justific peisajul din jurul meu si din cauza perceptiei, ca reflexie, imi castig si eu dreptul la existenta. Percep, deci exist.

Comunicarea este in sine o extensie a acestei existente perceptive. La fel ca punctele dintr-un tablou negru, folosim comunicarea pentru a forma unitatea, tabloul. Insa ideea de valoare incearca sa evidentieze fiecare punct in parte, folosind comunicarea pentru a adauga valabilitate propriei valori. Este o reminiscenta animalica, din cauza careia omul atarna acum spinzurat intre cer si pamant. Dar daca in esenta suntem toti puncte negre, de ce ne-am osteni pentru ceva iluzoriu, ce nu exista cu adevarat? Daca tabloul negru este unicul existent, de ce oamenii, ca puncte negrii, nu ar lucra la formarea lui? Poate nu exista un sens pentru fiecare, ci doar fragmente dintr-o capodopera a vietii?
Animalul si-a cistigat valoarea prin identificarea unei forme materiale independente a existentei, omul prin comunicare a obtinut facultatea deciziei, independentei volitive si in consecinta a constiintei, ca o rupere de la animal.

Valoarea a fost utila noua petru perioada de tranzitie, dar va veni timpul sa o ardem pe rug impreuna cu alte reminiscente. Sau poate va trebui in viitor sa numim o alta definitie pentru valoare. E timpul pentru om sa devin ceva mai mult decat ceea este acum. Ne trebuie puterea de a recunoaste ca fiecare din noi, independent, nu are valoare.

Jocul

Ce s-a intamplat cu atitudinea noastra ludica de a aborda problemele cotidiene? Cand calea pana la bucatarie era o trecere peste un vulcan încins, unde dalele albe era unicul loc pe care puteai pasi, cand curatenia era acompaniata de un solo hardcore la mop, iar rezolvarea problemelor de matematica era doar...nu, glumesc, fuck matematica. Brusc tot ce se facea cu voiciune a devenit un calvar, întrerupt din când în când de ieșirile in pub. Cum de a devenit totul atat de pal, neinteresant si grav în același timp? A dispărut jocul sau nu mai știm regulile? Avem nevoie de joc, întoarceți jocul!  

Alternativa ce o aduc, nu ar pretenția de a vă schimba viețile, nu o să vă facă mai bun sau mai iluminat. Ve-ți fi probabil doar un freak ce nu își ia în serios problemele, dar...poate exact de asta avem nevoie.

Imaginați-vă că sânteți un rege a unui mic teritoriu schițat pe o coală de hârtie, înconjurat de alte regate ostile. E un joc tipic de strategie. Atacați o țară, ocupați regiuni și așa până nu deveniți o mare putere. Acest joc vine totuși cu ceva nou pentru că aici nu luptați contra unui calculator, nu contra unei alte persoane ci doar contra propriei persoane. Imaginați-vă că sânteți un rege supărat pe sine sau cel puțin nemulțumit de sine și atacați regatele apropiate, pentru că fiecare din ele reprezintă un viciu de care doriți să vă debarasați, un obicei benefic pe care vreți să îl asumați sau o problemă, rezolvarea căreia o amânați demult.

Se întămplă deseori că trăim din visuri care tot nu mai ajung în lista priorităților personale. Probleme care cer rezolvare urgentă apar zilnic și astfel încet ne învățăm să răspundem presiunii sociale prin a face doar lucrurile, ce ne sânt cerute. Zilele trec, începe rutina, ne simțim tot mai plafonați și când avem un minut mai liber, ne pierdem

în ruminații, unde primim lauri imaginari pentru lucruri care poate niciodată nu o să le facem. Pentru că...hei!...e important ce aș putea sa fac, da?! Nu, nu are absolut nici o importanță. Acest joc vine pentru a ajuta la fixarea și monitorizarea realizărilor personale. Desigur dacă sânteți o persoană care s-a învațat să nu meargă la compromis cu sine iar viața dvs este o realizare continuuă, puteți încrezut să ignorați acest joc.

Aveți nevoie de o foaie pe care să trasați cu un creion o regiune în centru. Este țara cu care începeți. În jurul ei desenati regiunile pe care vreți să le cuceriți. În acest joc veți duce războaie. Fiecare război presupune anexarea unei țări care poate avea un numar diferit de regiuni. Fiecare regiune cucerită va aduce 50 experience și în funcție de greutatea războiului adăugați regiuni. O țară nu poate avea mai mult de 5 regiuni. Ar fi bine să nu vă supraestimați și nici subestimați efortul în acest razboi. O evaluare proprie obiectivă asupra dificultății, însemna că vă cunoașteți bine inamicul și ca o să îl puteți învinge. Acumularea a 500 experience reprezintă un level up.

Există 4 tipuri de războaie:

1. habituare: pentru a câștiga acest război trebuie 10 zile la rand să faceți ceva ce considerați că este benefic. Ex: jogging dimineața, citirea a 30 pagini pe zi etc. Doar după trecerea cu succes a celor 10 zile puteți să anexați regiunile corespunzătoare. Dar războiul desigur nu se termină aici. Daca dupa aceste 10 zile încetați obiceiul nou asimilat locuitorii se vor răscula. După 4 zile consecutive de lâncezire veți pierde regiunile. Desigur aceste 10 zile nu trebuie să fie consecutive, dar totuși ar fi bine să aibă o regularitate. Dacă după război aveți un nou chalenge care include obiceiul până acum format dar mai are și ceva în plus, locuitorii din regiunea veche nu se vor răscula.

2. stingere - acest tip de război este opusul celui de habituare. La fiecare război de stingere luptați contra unui viciu. Regulile aici sânt aceleași ca și pentru războiul de habituare.

3. misiune - În acest război trebuie doar să faceți ceva ce a-ți amânat de mult timp. De ex: să vizitați prietenii vechi, un proiect etc. Regiunile corespunzătoare vor fi anexate după îndeplinirea misiunii.

4. campanie - Campaniile sânt o succesiune de războaie misiuni. Dacă aveți o sarcină complexă, un plan lung de viitor, împărțirea lui pe misiuni va face realizarea lui mult mai facilă. Campaniile pot sa aibă un număr indefinit de regiuni. Însă misiunile ce îl compun nu vor avea mai mult de 5. După ce învingeți un război misiune puteți să treceți la cealaltă.

Fiecare război are 4 componente:

1. Casus Beli - motivele pentru care luptați. Scrieți amanunțit de ce vreți să câștigați acest război și avantajele aduse de o ulterioară victorie.

2. Arme - enumerați amănunțit metodele și tehnicile cu care vreți să luptați. Nu ignorați acest detaliu. (Nu ignorați primele două componente! Probabil că aveți până acum problema dată, din cauza că nu abordați corect metodele ei de rezolvare sau nu aveți o motivație pe măsură.)

3. Recompensa - stabiliți după fiecare război o recompensă pe măsură, pe care o veți savura în caz de victorie. Alintați-vă, aveți dreptul acum! Fara recompensă razboiul nu va fi considerat valabil.

4. Resursele regiunilor - fiecare regiune va aduce resurse în funcție de natura ei.

Resursele pot fi:

• Estetica si sanatate:
• Profesional:
• Social
• Familiar - cuplu
• Intelectual
• Creativitate
• Spiritualitate
• Personal.

Desigur fiecare război vă poate aduce mai multe tipuri de resurse însă ar fi bine să alegeți una mai predominantă, sau la fiecare regiune din același stat/război să fixați resurse diferite. Fiecare regiune are la fel 50 u. resursa. La fiecare 300 u. resursa vă însușiți un titlul. De ex la 300 u. estetică și sănătate se adaugă la numele regelui titlul: cel Frumos/cea Frumoasă. Aici puteți fi creativi.

Un alt personaj important în război este observatorul. Observatorul este facultativ și presupune o persoană reală care are urmatoarele obligații:

• trebuie să evalueze legitimitatea unui casus belli. (%)
• trebuie să evalueze eficiența armelor. (%)
• trebuie să evalueze dacă mărimea experience-ului pe care o dă regele unei regiuni este reala. (%)
• sa analizeze progresele și să dea feedback.

Avertizați-vă observatorii în prealabil că în viitorul apropiat veți fi o durere de cap. Prezența observatorului generează o obiectivitate în război. El oferă opinii, la fel poate și sfaturi. Sprijinul și feedback-ul său poate fi o resursă foarte importantă. Dar desigur rămâne la discreția voastră dacă să îi considerați feedback-ul sau nu.

Jocul oferă posibilitatea de a monitoriza eficient evoluția personală. El delimitează și fixează laturile la care a-ți lucrat și unde încă urmează să o faceți. Jocul generează un fel de detașare față de problemele pe care le aveți și permite un alt tip de atitudine față de ele. Problemele sânt posibil serioase, însă atitudinea dezolantă față de ele de obicei nu prea ajută. Desigur, nu uitați să țipați la fiecare colț si pe orice  rețea posibilă de socializare, cât de progresiști și inspirați sânteți. Adăugați cât de des posibil în discuții, informații despre dezvoltarea și crestera voastră personală. Sânt sigur, ceilalți sânt foarte, foarte interesați de asta.

“The biggest challenge after success is shutting up about it.”

― Criss Jami

a sapteasprezece pagina (despre pacatul procrastinarii)

Sa ne amintim de acea universala senzatie a vinovatiei, pacatul necridentei in sine emanat
de suportabilul compromiterii si profanarii. De cate ori am fi vrut sa legam jugul nostru
de gatul altcuiva, sa il supunem invinuirilor proprii, sa mai rastignim pe cineva pentru
pacatele noastre. O ispasire gasim in biciurea trupului, il vedem strain noua si vinovat
de ceva, regretam prezenta lui si a naturii sale ispititoare. Suma slabiciunilor noastre
devine tot mai pronuntata in prezenta cununii ce ne-o promitem sau a unei mantuirii lipsite
de vlaga, de un mantuitor, gata sa cada din moment ce nu mai avem ceva tangibil de care sa
agatam o stea calauzitoare. Uneori delirul extatic in care te afli, care il vezi zi de zi,
care il numesti vis, poate sa te striveasca sub greutatea intangibilului inclus in sine.
Problema viselor este ca atunci cand le derulezi permanent, ai impresia ca le traiesti,
ca le-ai atins. Consumate fiind visele nu mai imping creatia in nici o directie, imaginatia
ispiteste.

A saisprezecea pagina (despre sensul existential al imaginii)

Ma chinui gandul imaginii. E necesara? De ce e necesara? De ce urasc si imi doresc totodata o imagine. Imi pare atat de patetica natura ei, atat de patetici oamenii antrenati activ in dezvoltarea ei. Sunt sigur ca deosebirea dintre oameni face anume imaginea la care ei lucreaza. Sunt sigur ca lucrez si eu la una, adica..ma rog, sunt preocupat de ea cel putin. Daca ar trebui cumva sa botez lumea asta i-as da un nume de reflectie, e masca lui Jung.

Deci, doamnelor si domnilor, sa disecam imaginea. Nu din perspectiva evolutionista, e clar: o necesitate pentru concurenta, unealta adaptativa, instrument al desfatarii reciproce. Natura ei e atat de umana, adica animalica, o turma de zei impopotonati ne urasc pentru asta. Sa vedem altfel imaginea: e un mesaj redat cu stil. Daca sa scrutam acum la prima vedere se pare ca deranjeaza stilul, ori stilul fara de mesaj nu exista. Iar mesajul e mereu acelasi: adaptativ.

Deci ce ne dorim pana la urma un altfel de stil care sa redea acelasi mesaj. Un stil unic: ce poate fi mai dezaptativ. Subtilitatea si grotescul stilului, nuante cumva inutile din moment ce nu transporta alt mesaj. Diferentele apar sau sunt necesare din aceeasi derutanta idee ce tot proclama unicitatea noastra, iesirea din tipare. Stilurile unice sunt necesare doar iluzii ca am fi cumva scosi din competitie, ca suntem deasupra ei, maimutareala obraznica.  Este cumva mai usor sa te crezi inegalabil pentru a nu concura cu membrii unui stil. Da, am renuntat isteric la ideea de adaptare, am refulato, suntem mai superiori, mai subtili, vrem altceva. Vorbesc la plural deoarece ma simt penibil din cauza ca am descoprit narcisitul din mine.

Si pentru ca sa mai antrenez un mecanism de aparare, sa  zicem ca poate varia pana la urma si mesajul. Doar nu putem sa separam specia umana in indaptati si comozi? Daaa, sigur. Sa mai zambim inca o data pentru pervertirea naturala si constienta ce o facem cu sinele nostru prin aceeasi minciuna ordinara. Dar daca lasam gluma, imaginea in cazul acesta este puternic ancorata intr-un materialism sec, dincolo de care ar trebui sa avem campii de sinucigasi si ar trebui sa recunoastem ca imaginea avand acelasi mesaj nu face sens vietii. Iar el! Si pentru ca avem nevoie de cel putin inca o persoana pentru a ne desfasura imaginea, imaginea ori nu are sens, ori in sensul existential al imaginii sunt antrenate alte persoane. Parca profanez ceva cand zic "sensul existential al imaginii", dar totusi el ar fi cheia catre un mod de viata actual social, fara fuga in nisip si piatra.

 Am putea presupune ca un alt mesaj, decat cel adaptativ, ar face sens pentru tot. Cu toate acestea ar suna foarte sec, foarte incomod, si aici isi face loc stilul. Sa emanam carismatic un continut incomod, suna la un indemn pentru o noua religie. Si ar fi o crima daca am lasa loc unei noi puteri ce nu ar schimba absolut nimic. Off, unde esti imagine de ansamblu?!

A cincisprezecea pagina (despre libertate)

Frustrările zilei de azi s-au transformat în visele zilelor de maine, zile ce vor avea ceva nou, inexistent până acum, vor avea libertate. Libertate: paradis promis celor înrobiți și adunătură de himere celor ce au ajuns la ea. Un produs animalic ce mereu se va vinde cu creșterea numărului de vicii ce o reprezintă, sumă a exceselor. Concept al perversiunii și poeziei ce adânc înduioșează și scârbește cu fiecare imn înălțat în cinstea lui. Libertatea absolută privită de oameni nu ar fi capabilă să creeze decât fiare înrobite excesului de instinct, oameni posedați de amenințarea imprevizibilului, înverșunați și cuceritori. Fuga de convențional, ar însemna întoarcerea în lanțul trofic, unde fiecare om îi este  celuilalt pradă și prădător. Iar natura demult pândește clipa să ne pedepsească  îndrăzneala cu care am îngrădito, ignoranța cu care am scos-o din ființa noastră, nesocoteala de a înmulți o rasă vlăguită.

Și dacă noi am început prin a invidia ființa amorfă și imprevizibilă a naturii? Ce daca noi am început prin a ne alia cu ea, prin a ne comporta ca ea? Poate noi am încercat chiar să o depășim, să ne găsim singuri și triști în frontierele naturale. Ca un zeu melancolic, cu mâinile legate și privirea îngrădită, am hotărât să creem o nouă natură, natura umană, în speranța că vom găsi o libertate acolo. Cu o mâină de fier, supraveghiind zidirea, paranoic sistematizând, omul s-a găsit liber de ce îl amenința cândva, dar atât de tributar propriului sistem încât privim acum cu nostalgie tot ce este inuman, căutăm o evadare din cetatea făgăduinței. Orice piatră si frunză ne amintește de plăcutul pericol, de amenințările ce valorizau viața.

Egoist din firea sa, omul a considerat că din potențialul său divin trebuie sie să-și scoată temple că trebuie lui să-și aducă jertfă. De atunci tot ce ieșea din mâini era o icoană închinată umanității, un tezaur al ei, închinări de favoruri între zei, rugăciune celui de un stat cu tine. Sântem niste zei căzuți în prada iubirii de sine, niște narcisiști ce au săpat oceane pentru a se oglindi, adoratori a idolatriei carnale. Omul s-a adâncit în misterul existenței doar pentru a justifica prezența sa, pentru a găsi o scuză. Aroganți fiind ne-am lăsat seduși de ideea că fiecare avem o valoare. În loc să nu mai existăm reflectării, ne-am gândit că o altă cale de a trăi absolutul e să facem din noi ceva desăvârșit, să luăm locul haosului. Am căutat să ne numim libertate nu să fim liberi. Ne-am fi gândit că creativi cum sântem, putem să simplificăm totul în jurul nostru, să tăiem reducționist orice complexitate ce ne depășește. Așa am început isteric să zidim o nouă libertate, care există, spre deosebire de abandonul de sine. Iar unica opțiune aceastei libertăți este arderea de calorii. Dacă chiar va ajunge ca omul să se opreasca din această veșnică închinare de sine și nu va mai trăi de dragul existenței, turma din om va preface acest absolut un trist muget la stele. Bestia va ispiti de undeva, mereu aproape, ne va îndemna sa înălțăm noi civilizații. Orice ideal extatic coboară cu picioarele pe pământ atunci când vine ora mesei.

A patrusprezecea pagina (despre singuratate)

Credința în oameni poate fi asemănată cu zidirea unei case pe nisipuri mișcătoare. Cauza este și mai dubioasă cu cât crezi în mai puțini oameni. Cea mai sadică parte vine când te încrezi în unul singur. Și cu toate acestea sântem mereu gata să iertăm oamenilor, să ne încredem iar în ei, să le cerem iar pentru împrumut ochii și urechile pentru lacrimile și suspinile noastre.

Cei dezamăgiți și lăsați de oameni, își iau de mâină singurătatea în speranța ca asta va  atrage mai multe priviri. Singuraticul vrea mereu să anunțe întregii lumi propria condiție. Pustnicii au rezistat ispitei prin izolare. Atunci când entuziasmul poetic dispare, orice singuratic vrea să vadă întreaga lume mistuită pentru ca să nu mai existe tentația de a se reîntoarce la ea. Pustnicii au rezistat ispitei prin a-și făuri lumea proprie. Dar și unii și ceilalți condamnă pe cel ce a dezertat pentru că ne considerăm în drept de odihnă doar după o luptă și un calvar. De aceea toți sinucigașii sunt priviți cu  un soi de ură, amestec de frică și invidie.

Sentimentul de neputință în fața sinucigașului apare când nu îl poți pedepsi și amenința cu ceea ce el își dorește cel mai mult. Această atitudine, în care îți simți propria existență amenințată de aceesibilitatea morții, de sentimentul tangibilului morbid, această atitudine o proiectăm în sinucigași. I-se zice milă, însă în clipele de agonie am da tot să fim în locul lui. I-se zice lașitate, însă lașitate este acel răgaz de timp când frămânți în tine două opțiuni: să traiești sau nu. Lașitatea provine din incapacitatea de a-ți asuma o decizie și o responsabilitate oricare nu ar fi ea. Și dacă cei mai mulți aleg viața până la urmă, e oare chiar posibil să avem printre noi și o turmă de temerari?

A treisprezecea pagina

Cât de adevărat te simți când nu îți poți traduce însăși propriile tale simțiri, e ca ceva ce te face nedefinit, absolut și singur. Izolat în lumea sa fiecare se bucură de culorile ce încă nimeni nu le-a descoperit. Trăirea este unica culoare din viața noastră, această semnificație iluzorie care te oprește, te zidește și îngroapă. Când a apărut primul cuvant, a apărut și ura pentru el, a apărut setea de a îl zdrobi în indescifrabil. Ura pentru manifest se naște din numărul spectatorilor ce intimidează primatul simțirii. "Ce ai făcut? Era doar pentru sine! Sau nu?".

Religia unui singur om se desprinde din tăcere, în care este înscris tot de ce avem nevoie: o mântuire, un păcat și un sacrificiu. Iar frustrarea și bucuria mea este că nimeni nu mai are loc aici. Poate că invazia este o jertfă care o facem pentru noi, o misiune sfântă în care stupefiați de adevărul simțirii noastre, intimidați de demiurgul personal, vrem să umplem cu noi, curți alăturate și goale. Pentru ca mai apoi să pedepsim profanarea impusă tot de noi. Dacă nu am fi mari traducatori, dacă nu am săpa din cuvinte și gesturi albii pentru simțiri, am ajunge să nu le mai înțelegem, să le refuzăm, să ne îngropăm cu ele. Iar focul care cândva doar plăcut ne încălzea ne va arde, ne va mistui.

Împrejmuiți de mâini pasagere, de profanatori, de distrugători de temple și altare ce le-am ridicat din nezidire, suntem tentați să rămânem ascunși sub povara proprii nedefiniri. Să negăm frenetic tot, să ne pitim speriați la dosul propriilor noastre frici, să ne  furișăm printre demoni pentru a nu fi descoperiți sau observați. E clar că avem fiecare câte un secret și o cheie pentru toate, un narcisist ce se oglindește mereu in ele. Asta e  adevărata noastra intimitate, dragoste eternă și mistuitoare, o relație dintre cel ce zidește și cel ce mistuie. Iubim zeul din noi ce cu o mâină seamănă iar cu alta seceră, mereu ne pastrează noi, indescifrabili și fierbinți. Plăcerea pentru mâncare brută si nerugumată, masochismul de a te sufoca cu ea.