A saptea pagina (despre Calcaiul lui Ahile)

Călcâiul lui Ahile este considerat ca un atribut a fiecărei persoane. Loc care străpuns fiind coboară orice măreţie de neatins, un declin eminent. Este un prilej pentru cădere şi o dezmenţire a invulnerabilităţii. Acest loc  vulnerabil caracterizează totuşi eroul prin excelenţă pentru că încununează itinerarul sau plin de încercari şi munci ce ajunge să asocieze eroul cu o divinitate, dar care îi aminteşte până la urmă de natura sa efemeră. Acest loc vulnerabil este cea mai frumoasă parte a eroului pentru că ea îi atribuie acea natură umana. Frumuseţea de a cădea şi de a te ridica. Este punctul motivaţional, care cere vigilenţa în depistarea lui şi grijă în camuflare, este forţa motrice care ne ajută sa ţinem cât mai departe ochii străini de acest loc vulnerabil şi în cele din urmă să facem un efort continuu de a-l vindeca. Cu acelaş mesaj a fost scris: „Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine... Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine”. Ar fi putu sa facă şi Ahile la fel cu călcâiul sau? Eu cred că s-ar fi ciopărţit până când nu s-ar fi ales nimic din el, căci oricât ai renega un loc vulnerabil el mereu va apărea pe locuri noi.

Insăşi invulnerabiliatea este un viciu, o formă limitată ce provoacă restrângerea sferei de acţiunii si evoluţiei proprii, un fenomen ce ar provoca până şi plictisul. Avem nevoie de ea doar pentru a o vedea pe un piedestal sau eşafod.

 Nu ne putem imagina un erou, ce este lăsat de toţi, acolo pe culmi, un timp prea îndelungat, nu este în natura eroului să se oprească la o formă absolută ci îl vedem mai mereu răpus de acea dorinţă de desăvârşire şi autoevoluare, îl vedem ca un martir suprimat de ideile ce le reprezintă şi valorile ce le apără. Pentru noi un călcâi de Ahile este şi un prilej de spectacol, un prilej de a vedea vulnerbailitatea umană, pentru că ştim că cu cât e mai mare înălţimea, cu atât e mai spectaculoasă căderea. Orice fiinţă căruia îi lipseşte acest călcâi, este privită ca un tiran, un colos ce nu poate fi dat jos pentru a întruchipa sfârşitul perioadei ce o reprezintă.

Mai mult decât atât, dinamismul agresivităţii noastre pentru a-şi afla cale de ieşire, are mereu în faţă arena luptei dintre oameni sau idei, luptă în care călcâiul este aprig căutat şi distrus. Avem nevoie de acest punct pentru regret, triumf şi doar specificul moral al perioadei poate să îi şi confere un simbol de biruinţă a unei norme morale considerată mai bună asupra alteia mai malefice. Aşa că acest călcâi a lui Ahile este sursa primă a divertismentului nostru.

Simbolul calcâiului nu este intamplator, el semnifică un loc vulnerabil aparent atât de mic şi nesemneficativ încât Ahile uita de el, uită sa îl acopere, să îl apere. Însa anume el este responsabil de marea tragedie. De aici şi marea ironie a oamenilor puternici, de multe ori căderea lor vine de la un călcâi.

A sasea pagina (despre goana informarii)

Ne trezim sau mai adanc ne adancim in somn? Sau in somnul acesta ne visam ca fiind treji? Dupa ce ne indopam cu tone de divertisment, mai aveti voi timp sa ganditi ca ceva nu sta bine? Este o autoflagelare, o pocainta a omului contemporan sa contempleze cinci minute isteric asupra compromisurilor ce le face cu sine insusi dupa ce consuma o ora de "pornografie". Se simte si crede ca se afla in afara a orice pervertire mintala intentionat sustinuta de indata ce constientizeaza sistematic aceasta intentie de sustinere a pervertirii. Sunteti atat de presus de asta incat niciodata nu va este lene sa va intoarceti la aceleasi discutii despre fragilitatea volitiva a omului. Suspiciosi, sceptici? Atat de mult incat ajungeti sa aderati la aceeasi moda a suspiciunii si scepticismului. Asta ne uneste, frica constanta si neputincioasa in fata sistemului de parghii. 
Suntem cu totii martori la un fenomen interesant: considerand ca informatia este putere, de ce omul secolului nostru, atat de informat, se simte mai slab ca niciodata? Propaganda informatiei ne dezmierda prin multitudinea ei, mereu alta, mereu intriganta si controversata. Iar noi entuziasmati, si mereu bulversati prindem din zbor orice mesaj subtil. 
La fel ca romanii antici, ne mijim privirile pentru a vedea in arena luptele dintre date, si ne incredem in puterea degetului nostru mare cand decidem soarta unui mesaj. Jocurile de idei sunt atat de captivante pentru ca ajungem sa exprimam o opinie proprie, asta presupune ca cineva ne asculta, iar noua ne place sa fim ascultati. Cat de adevarati ne simtim mai ales atunci cand parerea noastra "coincide" cu opinia publica. Opinia publica! Nu stii niciodata daca ai creato sau ai aderat la ea. Intre timp, cand clocotea sangele in arena, barbarii au rasturnat lupoaica de pe piedestal.Drama lupoaicei si mesajului-ca piedestalul lor nu se afla in arena. Acestea fiind spuse, ma intorc la ideea initiala: tot ce este reclamat sau sustinut de sus pana jos se afla in arena, iar tregedia noastra este lipsa de finete necesara pentru a vedea de unde pana unde se intinde arena.

A cincea pagina (despre ipocriza tolerantei)

Nu ati avut niciodata sentimentul nestavilit de a sari peste primul om intalnit, de a-i te deschide lui, de a-l scufunda in universul tau, de a-i invada simturile cu lumea in care traiesti? Este un inceput gratios, aproape nevinovat a unei tiranii absolute, la capatul careia vedem individul robit, depersonalizat, inlantuit in slujba idealurilor noastre. Orice argument, orice obiectie este o constrangere, cand mai grosolana, cand mai subtila, de a inlocui ochii, urechile, limbile poate cumva si stomacurile, cuiva cu ale noastre. Ne-am dori o lume de clone personale aflate in slujba delectarii noastre, care sa sufere, care sa se bucure, sa aprobe, sa dezaprobe impreuna cu noi, sau nu? Este de fapt acel proces care conteaza mai mult decat rezultatul lui. De am avea fiecare o astfel de lume, am cauta cu disperare sa o vedem cat mai repede cum arde in fundul unui abis. Desi cineva nu ar obosi sa se reflecte de o mie de ori pe zi.

Totul inmugureste din dorinta sau instinctul de a avea un intreg sistem de circumstante si simboluri a carui parghii sa ne apartina, de a exclude cat mai mult posibil hazardul. Ne-am bagat si in viata de dupa moarte, de a-l inlatura si de acolo. Sau poate cineva simtindu-se neputincios aici, printre praf si sticla, se simtea atotputernic printre idei si idealuri.

Din acelas motiv, din mizerie si slabiciune, am acceptat sa ne excludem din lumea aceasta ca oamenii vii, sa ne zavoram lumile, in schimbul la o siguranta cat de infima nu ar fi ea, la o garantie cat de fantomatica. Ne amintim si acum marile zile ale speciei noastre, cand se urma lumea unuia care o avea, cand se imbogatea si se lucra in slujba ei, pana cand vinea cineva mai viguros si inunda viata cu alta culoare. Cand era permis visul, urcusul primejdios si caderea.

Nimeni niciodata nu a respectat pe cineva, daca sa vorbim de sensul uzual al cuvantului, poate doar ca sens de admiratie, poate ca sens de frica si supunere. Desi in ambele vedem ceva amenintator.

Si cu tot acest instinct de vanatoare, cand mereu avem in fata ochilor campul de lupta si spada, cu aceasta ferocitate innascuta, indrazniti sa vorbiti voi despre toleranta?! S-au pus toate idealurile si visele pe un altar, pazit de ochii multimi sa nu poata cineva sa si-le intoarca si asteptand pe cineva care va fi destul de puternic pentru asta, cineva ce va anunta un bine care nu va sluji multimilor.

A patra pagina (despre pericolul dincolo de o mana distanta)

Un spirit mondial sta corupt intr-un colt al sau plin de groaza si comfort, liber sa zburde in coltisorul sau unde are mereu la indemana un cornu copiae. Salbatic ne pare de-acum tot ce nu este la o mana distanta. Traim epoca cand discomfortul este primejdios. Avem de-acum si natura noastra, domesticita. Sa nu va mai fie frica de himere. Stati linistiti, avem nevoie de ochi pentru a le mai vedea. La fel si abisurile. De mai vedeti unul, e la sigur o simulare, un rezultat al tehnologiilor inalte. Spirit, sanctitati? Avem altarele ca loc unde ne putem intinde picioarele. Si totusi suntem o turma ce sufera. In criza aceasta de superfecialitate, tindem tristi spre cer la o picatura de adevar, insetati de viata si de pericole. Atunci fugem la poalele miilor de proroci ce ii avem, proroci ce ne schimba pernele de sub fundul nostru in schimbul la o suma de bunuri.

A treia pagina (Ipoteze)

Recunosc exitenta a cinci dimensiuni, patru planuri existentiale si unul amorf intalnite in multe filosofii oculte. Exista planul fizic, planul astral, planul mental, planul spiritul si Spiritul, nivel amorf lipsit de legi compus din chintesenta. Fiecare dintre planuri sunt emanari din Spirit, ficare emanand din cel precedent. Pornind de la aceste concepte voi face presupunerile ulterioare. E posibil ca corpul care ajunge in astral lasa in planul fizic materia insa pastreaza forma, la nivelul planului mental spiritul este lipsit de forma insa ramane cu energia informatizata, la nivelul planului spiritual spiritul este lipsit de informatii ramanand energie pura, in cele din urma se contopeste cu Spiritul unindu-se cu chintesenta. In Spirit nu mai putem vorbi despre suflet ca identitate aparte ci ca un tot intreg pentru ca in haos nu mai poate fi vorba de delimitare. Orice suflet pentru a se contopi cu Spiritul are nevoie de o constientizare larga a propriei existente si a existentei spirituale si este necesara trairea unui mod de viata dictat cumva de aceasta constientizare. Sufletul ce nu indeplineste aceasta conditie, este intors la nivelul fizic pentru ca el sa poata iar evolua de la acest nivel.

Daca orice dorinta este proiectata de jos in sus pentru a obtine ceva schimbari in planul fizic prin manipularea elementelor superioare, atunci nu se poate vorbi despre o proiectie la nivelul Spiritului pentru ca ar insemna ca ii atribuim Spiritului o vointa, deci o forma de manifestare ceea ce contravine conceptiei ca este amorf. Tot ce posibil ca proiectia volitiva are loc la un nivel in care este prezenta o forma de manifestare a informatiei, acest plan e cel populat de zei, dumnezei, demiurgi si egregori. Deci si acel „cosmos”, sau acea cumulare de energie universala despre care se crede ca ar putea lucra asupra unor scopuri personale nu este nimic altceva decat un alt egregor modern, asupra caruia lumea nu sta cumva sa il defineasca, creand din el doar generator de dorinte indeplinite. Iar aceasta teorie se pune in acord cumva cu cea a gnosticilor despre un demiurg ce a creat lumea si despre un Spirit superior acestui demiurg. Iar noi reese ca suntem emanatii divine a acestui mare Spirit, sau mai exact suntem Spiritul manifestat in planurile fizice. Ceea ce rezulta ca daca spiritul tinde spre transcendizarea finala prin contopire cu Spiritul este prin esenta sa superior oricarei divinitati, pentru ca cautam intoarcere la esenta pura, pe cand orice demiurg este o forma limitata.

Posibil ca omul nu este nimic altceva decat o forma fizica de existenta a divinitatii, o divinitate restransa de planul fizic, de aici se explica setea de spiritualizare a oamenilor sau prezenta unei constiinte cosmice. Aceasta sete este dictata de o tendinta de a reveni la esenta primordiala. Dorinta asupra careia este contrapusa o tendinta materiala de a ramane in limitele planului fizic.

A doua pagina (Despre detinutii convingerilor si curvele ideologice)

"Orice convingere este o închisoare"

ne zice Nietzsche. Imi pare ca prea excesiv a tratat subiectul marele filosof sau eu nu pot vedea in afara convingerilor un om hotarat. Detinutii convingerilor isi trag o plapuma peste lumea din afara lor, observand doar suma de evenimente ce confirma credintele proprii. Aceasta adanceste mai mult ordinara minciuna ce si-o spun in fiecare zi, intrand de fiecare data intr-o furie cand ceva sau cineva incearca sa le zdruncine cortina de fier. Fericiti sunt acestia, ca a lor este imparatia cerurilor, doar ca singuri se vor simti in propriul cer si imparatie. Fiecare din noi suntem intr-o masura mai mare sau mai mica robii unor idei cu care ne ingropam si cu care ne ingroapa. Masura fermitatii unora este dictata pana la urma de factori diversi: autoritati, comunitati. Cat de greu ne va fi sa acceptam lucruri ce vin din afara acestor factori. Si de ce ar trebui pana la urma sa ne deplasam cortina de fier pentru un adevar strain? Exista macar un adevar fundamental si daca chiar exista am risca noi sa stricam o fortareata ideologica, un sendiment ideologic pentru o cauza dubioasa? Adevarul mereu va fi langa noi, si totusi mereu departe. Compus din elemente ce ne bombardeaza viata zi de zi, ar trebui in fiece clipa sa ne revizuim propriul sistem de credinte, sa plutim mereu nesiguri printr-o supa de definitii, pentru ca sa sfarsim cu o dezamagire in fata gropii, afland acolo marele adevar ce atat de categoric l-am refuzat pana atunci. Probabil aceasta si presupune o elasticitate conceptuala si voiciune a spiritului, de a construi mereu un adevar incomod.

La polul opus celor detinuti, se gasesc curvele ideologice. Oameni lipsiti de principii ce sar neobositi din poala unor concepte in alta cu cele mai comode. Sa revizuiesti continuu cele mai comfortabile si de obicei cele mai larg acceptate principii pentru ca mai apoi sa ti le asumi, este pentru mine cea mai josnica perversiune care o poate face omul cu spiritul sau. Astfel de oameni fug repede sa iti bage sub nas toane de legi, norme si coduri pentru a-si apara adevarul sau. El are in spate o intreaga comunitate care sa il sustina si sa il mangaie pe cap cand cineva incearca sa puna la indoiala normele si principiile carora aprtine, o comunitate ce va da mereu sincron din cap, gen "cum si-a permis el asa ceva". O voi bolsevici, ce pareati atat de invincibili, mai bine a-ti fi ramas sa plangeti printre ruine decat sa va gaseasca acum istoria cu flacarile democratiei atat de inalt ridicate. Si voi fascisti neinfricati, mai bine mureati toti pana la urma cu svasticile mandru arborate, decat sa acceptati acum ca a-ti apartinut unui plan monstruos.

O convingere nu poate exista decat intr-o forma dusa la doua extreme, ce exista intre ele nu este altceva decat o totalitate de compromisuri facute cu noi insine.

Prima Pagina

E prima pagina, e aceea in care te opresti cateva minute, si realizezi ca ai avut atat de multe de spus, si acum nu mai ai nimic.

De fapt cand vreai sa formulezi ceva, cred te prinzi la gandul ca cuvintele nu ajung pentru a descrie o stare, un gand. Suntem limtati si blestemati sa putrezim in noi cuvinte nespuse, inexistente. E ca si cum ai vrea sa expui ceva inedit, si iti dai seama ca nu a iesit decat o jalnica umbra, mediocra a adevaratelor minuni si fantasmagorii ce se nasc pentru o clipa, si dispar pentru totdeauna, lasand in urma un hohot batjocoritor.

Gandurile rad de noi ce suntem, artisti ratati ai exprimarilor, mereu in cautare de culori si profunzime. De asta admiram creatia, pentru ca manifesta cel mai fidel ceea ce simtim, pentru ca genialul artist a gasit cum sa exprime ceea ce noi nu putem exprima. Si privind, ascultand, citind te regasesti in totalitate si consumi acea lipsa de redactare, acel handicap. De asta cine a spus ca comunicarea l-a evoluat pe om, nu s-a gandit ca comunicrea e si acel blestem care il impedica in a evolua.

Chiar daca am manifesta prea fidel ce simtim, oricum vom gasi o cale sa inabusim ceea ce nu ne este convenabil sa acceptam.

Cine are urechi sa auda ce vreal el, cine are ochi sa vada cum le convine lor.