A treisprezecea pagina

Cât de adevărat te simți când nu îți poți traduce însăși propriile tale simțiri, e ca ceva ce te face nedefinit, absolut și singur. Izolat în lumea sa fiecare se bucură de culorile ce încă nimeni nu le-a descoperit. Trăirea este unica culoare din viața noastră, această semnificație iluzorie care te oprește, te zidește și îngroapă. Când a apărut primul cuvant, a apărut și ura pentru el, a apărut setea de a îl zdrobi în indescifrabil. Ura pentru manifest se naște din numărul spectatorilor ce intimidează primatul simțirii. "Ce ai făcut? Era doar pentru sine! Sau nu?".

Religia unui singur om se desprinde din tăcere, în care este înscris tot de ce avem nevoie: o mântuire, un păcat și un sacrificiu. Iar frustrarea și bucuria mea este că nimeni nu mai are loc aici. Poate că invazia este o jertfă care o facem pentru noi, o misiune sfântă în care stupefiați de adevărul simțirii noastre, intimidați de demiurgul personal, vrem să umplem cu noi, curți alăturate și goale. Pentru ca mai apoi să pedepsim profanarea impusă tot de noi. Dacă nu am fi mari traducatori, dacă nu am săpa din cuvinte și gesturi albii pentru simțiri, am ajunge să nu le mai înțelegem, să le refuzăm, să ne îngropăm cu ele. Iar focul care cândva doar plăcut ne încălzea ne va arde, ne va mistui.

Împrejmuiți de mâini pasagere, de profanatori, de distrugători de temple și altare ce le-am ridicat din nezidire, suntem tentați să rămânem ascunși sub povara proprii nedefiniri. Să negăm frenetic tot, să ne pitim speriați la dosul propriilor noastre frici, să ne  furișăm printre demoni pentru a nu fi descoperiți sau observați. E clar că avem fiecare câte un secret și o cheie pentru toate, un narcisist ce se oglindește mereu in ele. Asta e  adevărata noastra intimitate, dragoste eternă și mistuitoare, o relație dintre cel ce zidește și cel ce mistuie. Iubim zeul din noi ce cu o mâină seamănă iar cu alta seceră, mereu ne pastrează noi, indescifrabili și fierbinți. Plăcerea pentru mâncare brută si nerugumată, masochismul de a te sufoca cu ea.

A douasprezecea pagină (despre creativitatea întunericului)

Dacă e să vorbim de întuneric ar trebui să ne întrebam primul lucru ce reprezintă el? Ce semnificație are?Întunericul este deseori asociat cu forțe malefice, este îmbogățit cu semnificații diabolice, întunericul este temut și evitat.

Oamenii au tendința înăscută de a controla evenimentele, acest lucru le oferă siguranță și eliminarea imprevizibilului. Este în firea noastră animalică să căutăm lucruri stabile, lipsite de pericol, un mediu previzibil unde să ne consumăm în liniște instinctele. Dar omul este până la urma și un animal social, și îi sunt necesare niște condiții în care acest mediu să fie considerat de mai mulți oameni ca fiind unul stabil și lipsit de primejdii, astfel apar ideile sociale, normele. Dar pentru ca aceste idei să fie comune trebuiesc mult simplificate pentru ca să fie accesibilă oricui înțelegerea și conformarea. De obicei în mijlocul acestor idei stă valoarea umană, sau credința că evenimentele ulterioare și condițiile mediului sânt controlate de o divinitate ce poate fi influențată dar care și impune o oarecare doctrină. În orice caz în toate ideile putem ușor descoperi încercarea omului de a obține controlul unor circumstanțe. 

Dar cum spunea Nietzsche: "Omul este ceva ce trebuie depasit". Problema comună a întunericului nu este aceea că prezintă ceva demonic, ci că păstrează idei complicate, refulate și incomode. Întunericul nu suportă ignoranța și anume ignoranța menține viața socială umană. 

În întuneric sunt păstrate doua principii contradictorii: cel animalic și cel metafizic. Din principiul animalic am jertfit prioritatea instinctului în folosul echilibrului social, adică nu ne mai satisfacem pulsiunile când vrem ci conform unor norme, ceea ce și este societatea: consumul normat a instinctelor. Aceste instincte sunt refulate iar mai departe psihanaliza ne descrie toată povestea lor. Ceea ce trebuie să reținem este că instinctul în sine este considerat de societate ca fiind ceva malefic.  Un alt principiu păstrat în întuneric, ce poate fi mai puțin sesizat, este cel metafizic. Principiul metafizic presupune acele teme esențiale ce atât de vioi le înconjurăm, evităm contactul lor, teme ca sensul vieții, moartea, semnificația timpului, spațiului, transcedentalul. Aceste teme își găsesc deseori la oameni o interpretare comună, simplistă. Persoanele ce sânt  în contact cât de parțial

cu acest domeniu sunt privite cu o oarecare frică, respect, deși respectul vine ca consecință a sesizării unei lipse de pericol a persoanei în cauză sau mai mult: prezența unui benificiu. Problema acestui principiu nu că e omul nu l-ar înțelege dar i-ar lua prea mult timp pentru asta. Ambele principii sânt în consecință trecute în

domeniul întunericului, unul prin refulare, altul prin ignoranță. Întunericul este văzut ca ceva ce poate strica echilibrul, controlul circumstanțelor, deci este distructiv, aducator de haos.

Ca să mă apropii de latura creativă a întunericului trebuie să aduc relatările lui Stanislav Grof, unde in cartea "Psihologia Viitorului", clienții săi trăind experiențe transpersonale, au descris procesul de creație a Cosmosului ca "o dorinta imensă a Minții Universale de a se cunoaște, explora pe sine și de a trăi întregul

potențial. Acest lucru nu se poate realiza decât prin exteriorizarea și manifestarea tuturor posibilităților latente sub forma unui act creator concret." Acest sens al creații cosmice poate fi extrapolat și asupra omului. Să presupunem ca acesta ar fi sensul existențial, și că este necesară o dezvoltare, o explorare continuă și profundă a potențialului uman, o să fim de acord că domeniul îngust și luminat al existenței noastre nu reprezintă un mediu favorabil dezvoltării personale. Această dezvoltare trebuie să iasă din granițele luminii, sa scoată toți demonii refulați și toate întrebările ignorate în câmpul conștiinței și sesizarii. Latura creativă a întunericului

nu se întreabă "ce pot eu?" ci "ce nu pot eu?".

Extragerea acestui potențial presupun că la un moment dat poate

depăși normele morale existente, înstrăina de lumea socială. Această evoluție, pentru că nu este înțeleasă, poate fi văzută de ceilalți ca o transformare monstruoasă, generatoare de persoane periculoase. Dar până la urmă creația și distrugerea sunt două fețe a aceleași monede. Dacă cineva ce a călcat în întuneric, consideră necesară distrugerea unor forme involutive pentru a lăsa loc creației, cine îl poate opri?

A unsprezecea pagina (despre sensul vietii)

De multe ori, multi dintre noi, deschidem o pagina noua in care scrim scurt pe margine: "Ce sens are viata mea?"
Aceasta pagina ramane deseori doar cu aceasta intrebare insemnata, altii preiau sau mai bine zis sunt angajati
in niste valori din care isi innobileaza viata si merg tantosi defiland din tot rafinamentul lor.
Sensuri nobile, altruiste, globale, ce vizeaza mereu alti oameni. Desigur e ceva foarte normal sa traiesti
pentru cineva, dar are viata noastra un sens individual? Are viata noastra sens in sine?
Sa presupunem ca putem reduce viata noastra la un simplu proces. Cunoastem ca orice proces are sens doar daca este observat, asta presupune existenta a cel putin unui observator. Observatorul atribuie procesului sens, si in lipsa lui, acest proces este lipsit de semnificatie, sau procesul nu are un sens in sine. De aici putem lesne sa deducem ca nici viata nu are sens in sine. Noi traim pentru acel observator sau observatori, sau traim pentru a fi observati.
Dilema noastra porneste din moment ce realizam ca nu avem un observator pur in sine
ori toti observatorii nostrii sunt pana la urma aceleasi procese, practic noi indeplinim dublu rol si de proces si
de observator, iar semnificatiile existentiale sunt atribuite reciproc.E asa un serviciu metafizic ce isi fac oamenii reciproc din tot timpul.
Din acest sens artificial al procesului rezulta un curs al existentei, si obtinem acest curs de la acelas observator pentru ca noi pe langa dublul rol ce il avem, suntem capabili sa comunicam cu un
observator sau procesualitate. Astfel observatorii nostrii sunt pana la urma niste sisteme de referinte ce
ne ghideaza calea in viata. Acest ghidaj are loc printr-un proces de feedback, ce trebuie sa il primim
sistematic. Aceasta necesitate de feedback este particulara pentru fiecare in parte.
In depedenta de frecventa feedbackului, si de natura observatorului ce ne ofera acest feedback putem particulariza sensul vietii. 

A zecea pagina (Ipoteze 2)

Psihicul uman ca structura din patru parti:

Supraeul interior – sediul normelor si rezultatele conditionarii;

Idul Interior – instincte, pulsiuni reprimate;

Supraeul exterior – influenta transcendarii, legatura cu divinul, efectele fortelor oculte;

Idul exterior – emanatii energetice ca creatii colective ale omenirii (mitologii, simboluri etc.)

Aceste structuri interfereaza si nu sunt delimitate.

Eul este o componenta dinamica si orientata definita ca simpla traire a unor stari sau evenimente, care poate cunoaste doua aspecte: constienta sau inconstienta. Cand este traita constient preponderent o structura psihica, celelalte infleunteaza la nivel inconstient.

Deci ar fi:

Trairea constienta a supraeului extern: relevatia, nirvana, Near death experience;

Trairea inconstienta a supraeului extern:  visul mai pot fi cele de mai sus doar ca traite inconstiente, ma mai gandesc...

Trairea constienta a idului extern: visul lucid, proiectie astrala

Trairea inconstienta a idului extern: delir extatic, visuri

Trairea constienta a supraeului intern: constientizarea valorilor individuale, a normelor ce trebuiesc respectate, a indatoriilor. Se conduce mult dupa principiul existential.

Trairea inconstienta a supraeului intern: respectarea normelor fara constientizarea lor.

Trairea constienta a idului intern: urmarea clara si directionata a obiectului placerii.

Trairea inconstienta a idului interna: manifestarea inconstienta a impulsurilor refulate.


Trairea este coordonata de doua principii. Principiul existential si principiul placerii.
Principiul existential presupune procesul de asigurare continua a unui cadru fizic, moral, ideologic necesar existentei idividului. El are 2 componente: una dinamica si alta orientativa: frica existentiala si cadru existential, aceste componente lucreaza pentru a elimina hazardul, de a obtine un mediu controlabil necesar existentei, de a modela personalitate incat aceasta sa fie capabila convetuirii in comunitate, genereaza sau adera la norme morale si ideologice care sa asigure existenta individului atat la nivel social cat si la nivel spiritual (religiile). Sanogeneza in acest caz consta in debarasarea continua de frica existentiala.

A noua pagina (despre aparitia ignorantei)

Dragostea este datorată credinţei că cineva te adoră ştiind mizeria şi povara ta, mizerie şi povară de care nu mai ai nevoie să scapi de îndata ce cineva a facut altar din ea, poate nici măcar nu mai ţii să le recunoşti.

Oferim şi cerem simpatii pentru a putea ignora mulţimea de lacune necesare desăvârşirei. Ajungem cu fiecare zâmbet să ne mândrim de mizeriile noastre, fără ca să conştientizam ca fiecare zambet sau magulire cere acelaşi lucru pentru mizeria sa.

Ameţelele euforice ce încep cu "da! aşa sunt eu!" alimentează aroganţa umană ce ajunsă la beţia din cultul personalităţii tinde să lustruiască cât mai mult latura văzută de toţi. Dependenţa de plecăciuni  creează zei.

De aceea lucru cu sine cere izolare, pentru ca nu cumva înconjorul nostru să ne orbească, să ne ispitească. Pustnicul pare astfel în ochii omului ca o fiară înverşunată ce inspiră ură şi frică,  pentru că el ca om a cedat câmpul de luptă şi pentru că cineva nu.

Astfel se crede că închinarea sistematică pustnicilor, compensează acceptarea propriilor nelegiuri, omul crede că se curăţă astfel dând lor ce poate el da mai bine - simpatie, una pioasă sau mai bine zis temătoare întinzând şi pentru pustnic cea mai mare capcană, apariţia placerii de a primi adoraţii.

Atunci ca şi în orice cult al personalităţii se lasă spada şi se lustruiesc părţile expuse privirilor. Din acest lucru avem ceea ce aş numi modelul moral sau social al sacralităţii, al perfecţiunii şi al puterii fără ca să putem cunoaşte şi recunoaşte un model alternativ pentru ele sau măcar să avem o altă posibilitate pentru aflarea lor.

A opta pagina (despre lumea unui singur om)

De ce oamenii tind uneori sa ramana singuri? Si de ce atribuim fiecarei izolari tone mizantropice palide? Sa vedem noi omul singur o amenintare? Oamenii nu aleg izolarea de dragul singuratatii, sigur ca conotatiile sale romantice ar gasi jertfe pentru care infasurarea in poezie ar ajunge un racnet de captat priviri, insa deseori este o departare necesara pentru a asculta sporovaiala din interiorul nostru. Mii de glasuri raman personalizate in interior, si mai fiecare sunt rezultatul unei contagiuni sociale descompuse sau imbogatite. Zbucium nesfarsit unde fiecare semnificatie, fiecare intarire, sunt aproape de a aduce calmul, ce ar insemna pentru noi un tiuit de urechi. E un cancer ce trebuie ocrotit de dragul patologiei. Pacat de cei ce au facut din el un sediu doar pentru a creaa si dezbate scheme cognitive, de parca niste idioti antreneaza mereu nereusit capacitatea de adaptare. Unde s-a vazut ca in cetatea luminii sa se creasca porci?! Nefericiti sunt cei ce au ingaramadit acolo drame si remuscari, pentru ca sunt dependenti de torturile tiranilor, in aceeasi masura cat si de compatimirea lor. E drept ca nu ne plac oamenii tristi si singuri, pentru ca vedem in indepartare traiectoria disparitiei unui obiect martor pentru cartile noastre de bucate si recete. Atunci consideram necesara interventia noastra prin acel suport social, de parca stimularea aceasta sociala continua, pana la iritatie, va face mai multa liniste in urechi. Desi am schimba aceasta liniste pentru o galagie ce ne afirma, de aici si turmele de depresivi, dornici de bici si turta dulce. Vede cineva compatimirea mai mult decat atat? Nu ne plac nici cei aprigi si singuri, atunci vedem in aceeasi departare, traiectoria propriei disparitii, atunci e timpul sa ne napustim asupra celui ce desconsidera cartile noastre de bucate si recete. Izolarea este atributul pradei si pradatorului, iar singuratatea astfel devine un pacat social. 

A saptea pagina (despre Calcaiul lui Ahile)

Călcâiul lui Ahile este considerat ca un atribut a fiecărei persoane. Loc care străpuns fiind coboară orice măreţie de neatins, un declin eminent. Este un prilej pentru cădere şi o dezmenţire a invulnerabilităţii. Acest loc  vulnerabil caracterizează totuşi eroul prin excelenţă pentru că încununează itinerarul sau plin de încercari şi munci ce ajunge să asocieze eroul cu o divinitate, dar care îi aminteşte până la urmă de natura sa efemeră. Acest loc vulnerabil este cea mai frumoasă parte a eroului pentru că ea îi atribuie acea natură umana. Frumuseţea de a cădea şi de a te ridica. Este punctul motivaţional, care cere vigilenţa în depistarea lui şi grijă în camuflare, este forţa motrice care ne ajută sa ţinem cât mai departe ochii străini de acest loc vulnerabil şi în cele din urmă să facem un efort continuu de a-l vindeca. Cu acelaş mesaj a fost scris: „Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine... Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine”. Ar fi putu sa facă şi Ahile la fel cu călcâiul sau? Eu cred că s-ar fi ciopărţit până când nu s-ar fi ales nimic din el, căci oricât ai renega un loc vulnerabil el mereu va apărea pe locuri noi.

Insăşi invulnerabiliatea este un viciu, o formă limitată ce provoacă restrângerea sferei de acţiunii si evoluţiei proprii, un fenomen ce ar provoca până şi plictisul. Avem nevoie de ea doar pentru a o vedea pe un piedestal sau eşafod.

 Nu ne putem imagina un erou, ce este lăsat de toţi, acolo pe culmi, un timp prea îndelungat, nu este în natura eroului să se oprească la o formă absolută ci îl vedem mai mereu răpus de acea dorinţă de desăvârşire şi autoevoluare, îl vedem ca un martir suprimat de ideile ce le reprezintă şi valorile ce le apără. Pentru noi un călcâi de Ahile este şi un prilej de spectacol, un prilej de a vedea vulnerbailitatea umană, pentru că ştim că cu cât e mai mare înălţimea, cu atât e mai spectaculoasă căderea. Orice fiinţă căruia îi lipseşte acest călcâi, este privită ca un tiran, un colos ce nu poate fi dat jos pentru a întruchipa sfârşitul perioadei ce o reprezintă.

Mai mult decât atât, dinamismul agresivităţii noastre pentru a-şi afla cale de ieşire, are mereu în faţă arena luptei dintre oameni sau idei, luptă în care călcâiul este aprig căutat şi distrus. Avem nevoie de acest punct pentru regret, triumf şi doar specificul moral al perioadei poate să îi şi confere un simbol de biruinţă a unei norme morale considerată mai bună asupra alteia mai malefice. Aşa că acest călcâi a lui Ahile este sursa primă a divertismentului nostru.

Simbolul calcâiului nu este intamplator, el semnifică un loc vulnerabil aparent atât de mic şi nesemneficativ încât Ahile uita de el, uită sa îl acopere, să îl apere. Însa anume el este responsabil de marea tragedie. De aici şi marea ironie a oamenilor puternici, de multe ori căderea lor vine de la un călcâi.