A cincea pagina (despre ipocriza tolerantei)

Nu ati avut niciodata sentimentul nestavilit de a sari peste primul om intalnit, de a-i te deschide lui, de a-l scufunda in universul tau, de a-i invada simturile cu lumea in care traiesti? Este un inceput gratios, aproape nevinovat a unei tiranii absolute, la capatul careia vedem individul robit, depersonalizat, inlantuit in slujba idealurilor noastre. Orice argument, orice obiectie este o constrangere, cand mai grosolana, cand mai subtila, de a inlocui ochii, urechile, limbile poate cumva si stomacurile, cuiva cu ale noastre. Ne-am dori o lume de clone personale aflate in slujba delectarii noastre, care sa sufere, care sa se bucure, sa aprobe, sa dezaprobe impreuna cu noi, sau nu? Este de fapt acel proces care conteaza mai mult decat rezultatul lui. De am avea fiecare o astfel de lume, am cauta cu disperare sa o vedem cat mai repede cum arde in fundul unui abis. Desi cineva nu ar obosi sa se reflecte de o mie de ori pe zi.

Totul inmugureste din dorinta sau instinctul de a avea un intreg sistem de circumstante si simboluri a carui parghii sa ne apartina, de a exclude cat mai mult posibil hazardul. Ne-am bagat si in viata de dupa moarte, de a-l inlatura si de acolo. Sau poate cineva simtindu-se neputincios aici, printre praf si sticla, se simtea atotputernic printre idei si idealuri.

Din acelas motiv, din mizerie si slabiciune, am acceptat sa ne excludem din lumea aceasta ca oamenii vii, sa ne zavoram lumile, in schimbul la o siguranta cat de infima nu ar fi ea, la o garantie cat de fantomatica. Ne amintim si acum marile zile ale speciei noastre, cand se urma lumea unuia care o avea, cand se imbogatea si se lucra in slujba ei, pana cand vinea cineva mai viguros si inunda viata cu alta culoare. Cand era permis visul, urcusul primejdios si caderea.

Nimeni niciodata nu a respectat pe cineva, daca sa vorbim de sensul uzual al cuvantului, poate doar ca sens de admiratie, poate ca sens de frica si supunere. Desi in ambele vedem ceva amenintator.

Si cu tot acest instinct de vanatoare, cand mereu avem in fata ochilor campul de lupta si spada, cu aceasta ferocitate innascuta, indrazniti sa vorbiti voi despre toleranta?! S-au pus toate idealurile si visele pe un altar, pazit de ochii multimi sa nu poata cineva sa si-le intoarca si asteptand pe cineva care va fi destul de puternic pentru asta, cineva ce va anunta un bine care nu va sluji multimilor.

A patra pagina (despre pericolul dincolo de o mana distanta)

Un spirit mondial sta corupt intr-un colt al sau plin de groaza si comfort, liber sa zburde in coltisorul sau unde are mereu la indemana un cornu copiae. Salbatic ne pare de-acum tot ce nu este la o mana distanta. Traim epoca cand discomfortul este primejdios. Avem de-acum si natura noastra, domesticita. Sa nu va mai fie frica de himere. Stati linistiti, avem nevoie de ochi pentru a le mai vedea. La fel si abisurile. De mai vedeti unul, e la sigur o simulare, un rezultat al tehnologiilor inalte. Spirit, sanctitati? Avem altarele ca loc unde ne putem intinde picioarele. Si totusi suntem o turma ce sufera. In criza aceasta de superfecialitate, tindem tristi spre cer la o picatura de adevar, insetati de viata si de pericole. Atunci fugem la poalele miilor de proroci ce ii avem, proroci ce ne schimba pernele de sub fundul nostru in schimbul la o suma de bunuri.