A cincisprezecea pagina (despre libertate)

Frustrările zilei de azi s-au transformat în visele zilelor de maine, zile ce vor avea ceva nou, inexistent până acum, vor avea libertate. Libertate: paradis promis celor înrobiți și adunătură de himere celor ce au ajuns la ea. Un produs animalic ce mereu se va vinde cu creșterea numărului de vicii ce o reprezintă, sumă a exceselor. Concept al perversiunii și poeziei ce adânc înduioșează și scârbește cu fiecare imn înălțat în cinstea lui. Libertatea absolută privită de oameni nu ar fi capabilă să creeze decât fiare înrobite excesului de instinct, oameni posedați de amenințarea imprevizibilului, înverșunați și cuceritori. Fuga de convențional, ar însemna întoarcerea în lanțul trofic, unde fiecare om îi este  celuilalt pradă și prădător. Iar natura demult pândește clipa să ne pedepsească  îndrăzneala cu care am îngrădito, ignoranța cu care am scos-o din ființa noastră, nesocoteala de a înmulți o rasă vlăguită.

Și dacă noi am început prin a invidia ființa amorfă și imprevizibilă a naturii? Ce daca noi am început prin a ne alia cu ea, prin a ne comporta ca ea? Poate noi am încercat chiar să o depășim, să ne găsim singuri și triști în frontierele naturale. Ca un zeu melancolic, cu mâinile legate și privirea îngrădită, am hotărât să creem o nouă natură, natura umană, în speranța că vom găsi o libertate acolo. Cu o mâină de fier, supraveghiind zidirea, paranoic sistematizând, omul s-a găsit liber de ce îl amenința cândva, dar atât de tributar propriului sistem încât privim acum cu nostalgie tot ce este inuman, căutăm o evadare din cetatea făgăduinței. Orice piatră si frunză ne amintește de plăcutul pericol, de amenințările ce valorizau viața.

Egoist din firea sa, omul a considerat că din potențialul său divin trebuie sie să-și scoată temple că trebuie lui să-și aducă jertfă. De atunci tot ce ieșea din mâini era o icoană închinată umanității, un tezaur al ei, închinări de favoruri între zei, rugăciune celui de un stat cu tine. Sântem niste zei căzuți în prada iubirii de sine, niște narcisiști ce au săpat oceane pentru a se oglindi, adoratori a idolatriei carnale. Omul s-a adâncit în misterul existenței doar pentru a justifica prezența sa, pentru a găsi o scuză. Aroganți fiind ne-am lăsat seduși de ideea că fiecare avem o valoare. În loc să nu mai existăm reflectării, ne-am gândit că o altă cale de a trăi absolutul e să facem din noi ceva desăvârșit, să luăm locul haosului. Am căutat să ne numim libertate nu să fim liberi. Ne-am fi gândit că creativi cum sântem, putem să simplificăm totul în jurul nostru, să tăiem reducționist orice complexitate ce ne depășește. Așa am început isteric să zidim o nouă libertate, care există, spre deosebire de abandonul de sine. Iar unica opțiune aceastei libertăți este arderea de calorii. Dacă chiar va ajunge ca omul să se opreasca din această veșnică închinare de sine și nu va mai trăi de dragul existenței, turma din om va preface acest absolut un trist muget la stele. Bestia va ispiti de undeva, mereu aproape, ne va îndemna sa înălțăm noi civilizații. Orice ideal extatic coboară cu picioarele pe pământ atunci când vine ora mesei.

A patrusprezecea pagina (despre singuratate)

Credința în oameni poate fi asemănată cu zidirea unei case pe nisipuri mișcătoare. Cauza este și mai dubioasă cu cât crezi în mai puțini oameni. Cea mai sadică parte vine când te încrezi în unul singur. Și cu toate acestea sântem mereu gata să iertăm oamenilor, să ne încredem iar în ei, să le cerem iar pentru împrumut ochii și urechile pentru lacrimile și suspinile noastre.

Cei dezamăgiți și lăsați de oameni, își iau de mâină singurătatea în speranța ca asta va  atrage mai multe priviri. Singuraticul vrea mereu să anunțe întregii lumi propria condiție. Pustnicii au rezistat ispitei prin izolare. Atunci când entuziasmul poetic dispare, orice singuratic vrea să vadă întreaga lume mistuită pentru ca să nu mai existe tentația de a se reîntoarce la ea. Pustnicii au rezistat ispitei prin a-și făuri lumea proprie. Dar și unii și ceilalți condamnă pe cel ce a dezertat pentru că ne considerăm în drept de odihnă doar după o luptă și un calvar. De aceea toți sinucigașii sunt priviți cu  un soi de ură, amestec de frică și invidie.

Sentimentul de neputință în fața sinucigașului apare când nu îl poți pedepsi și amenința cu ceea ce el își dorește cel mai mult. Această atitudine, în care îți simți propria existență amenințată de aceesibilitatea morții, de sentimentul tangibilului morbid, această atitudine o proiectăm în sinucigași. I-se zice milă, însă în clipele de agonie am da tot să fim în locul lui. I-se zice lașitate, însă lașitate este acel răgaz de timp când frămânți în tine două opțiuni: să traiești sau nu. Lașitatea provine din incapacitatea de a-ți asuma o decizie și o responsabilitate oricare nu ar fi ea. Și dacă cei mai mulți aleg viața până la urmă, e oare chiar posibil să avem printre noi și o turmă de temerari?

A treisprezecea pagina

Cât de adevărat te simți când nu îți poți traduce însăși propriile tale simțiri, e ca ceva ce te face nedefinit, absolut și singur. Izolat în lumea sa fiecare se bucură de culorile ce încă nimeni nu le-a descoperit. Trăirea este unica culoare din viața noastră, această semnificație iluzorie care te oprește, te zidește și îngroapă. Când a apărut primul cuvant, a apărut și ura pentru el, a apărut setea de a îl zdrobi în indescifrabil. Ura pentru manifest se naște din numărul spectatorilor ce intimidează primatul simțirii. "Ce ai făcut? Era doar pentru sine! Sau nu?".

Religia unui singur om se desprinde din tăcere, în care este înscris tot de ce avem nevoie: o mântuire, un păcat și un sacrificiu. Iar frustrarea și bucuria mea este că nimeni nu mai are loc aici. Poate că invazia este o jertfă care o facem pentru noi, o misiune sfântă în care stupefiați de adevărul simțirii noastre, intimidați de demiurgul personal, vrem să umplem cu noi, curți alăturate și goale. Pentru ca mai apoi să pedepsim profanarea impusă tot de noi. Dacă nu am fi mari traducatori, dacă nu am săpa din cuvinte și gesturi albii pentru simțiri, am ajunge să nu le mai înțelegem, să le refuzăm, să ne îngropăm cu ele. Iar focul care cândva doar plăcut ne încălzea ne va arde, ne va mistui.

Împrejmuiți de mâini pasagere, de profanatori, de distrugători de temple și altare ce le-am ridicat din nezidire, suntem tentați să rămânem ascunși sub povara proprii nedefiniri. Să negăm frenetic tot, să ne pitim speriați la dosul propriilor noastre frici, să ne  furișăm printre demoni pentru a nu fi descoperiți sau observați. E clar că avem fiecare câte un secret și o cheie pentru toate, un narcisist ce se oglindește mereu in ele. Asta e  adevărata noastra intimitate, dragoste eternă și mistuitoare, o relație dintre cel ce zidește și cel ce mistuie. Iubim zeul din noi ce cu o mâină seamănă iar cu alta seceră, mereu ne pastrează noi, indescifrabili și fierbinți. Plăcerea pentru mâncare brută si nerugumată, masochismul de a te sufoca cu ea.