miercuri, 20 iunie 2012

A noua pagina (despre aparitia ignorantei)


Dragostea este datorată credinţei că cineva te adoră ştiind mizeria şi povara ta, mizerie şi povară de care nu mai ai nevoie să scapi de îndata ce cineva a facut altar din ea, poate nici măcar nu mai ţii să le recunoşti.
Oferim şi cerem simpatii pentru a putea ignora mulţimea de lacune necesare desăvârşirei. Ajungem cu fiecare zâmbet să ne mândrim de mizeriile noastre, fără ca să conştientizam ca fiecare zambet sau magulire cere acelaşi lucru pentru mizeria sa.
Ameţelele euforice ce încep cu "da! aşa sunt eu!" alimentează aroganţa umană ce ajunsă la beţia din cultul personalităţii tinde să lustruiască cât mai mult latura văzută de toţi. Dependenţa de plecăciuni  creează zei.
De aceea lucru cu sine cere izolare, pentru ca nu cumva înconjorul nostru să ne orbească, să ne ispitească. Pustnicul pare astfel în ochii omului ca o fiară înverşunată ce inspiră ură şi frică,  pentru că el ca om a cedat câmpul de luptă şi pentru că cineva nu.
Astfel se crede că închinarea sistematică pustnicilor, compensează acceptarea propriilor nelegiuri, omul crede că se curăţă astfel dând lor ce poate el da mai bine - simpatie, una pioasă sau mai bine zis temătoare întinzând şi pentru pustnic cea mai mare capcană, apariţia placerii de a primi adoraţii.
Atunci ca şi în orice cult al personalităţii se lasă spada şi se lustruiesc părţile expuse privirilor. Din acest lucru avem ceea ce aş numi modelul moral sau social al sacralităţii, al perfecţiunii şi al puterii fără ca să putem cunoaşte şi recunoaşte un model alternativ pentru ele sau măcar să avem o altă posibilitate pentru aflarea lor.



duminică, 17 iunie 2012

A opta pagina (despre lumea unui singur om)

De ce oamenii tind uneori sa ramana singuri? Si de ce atribuim fiecarei izolari tone mizantropice palide? Sa vedem noi omul singur o amenintare? Oamenii nu aleg izolarea de dragul singuratatii, sigur ca conotatiile sale romantice ar gasi jertfe pentru care infasurarea in poezie ar ajunge un racnet de captat priviri, insa deseori este o departare necesara pentru a asculta sporovaiala din interiorul nostru. Mii de glasuri raman personalizate in interior, si mai fiecare sunt rezultatul unei contagiuni sociale descompuse sau imbogatite. Zbucium nesfarsit unde fiecare semnificatie, fiecare intarire, sunt aproape de a aduce calmul, ce ar insemna pentru noi un tiuit de urechi. E un cancer ce trebuie ocrotit de dragul patologiei. Pacat de cei ce au facut din el un sediu doar pentru a creaa si dezbate scheme cognitive, de parca niste idioti antreneaza mereu nereusit capacitatea de adaptare. Unde s-a vazut ca in cetatea luminii sa se creasca porci?! Nefericiti sunt cei ce au ingaramadit acolo drame si remuscari, pentru ca sunt dependenti de torturile tiranilor, in aceeasi masura cat si de compatimirea lor. E drept ca nu ne plac oamenii tristi si singuri, pentru ca vedem in indepartare traiectoria disparitiei unui obiect martor pentru cartile noastre de bucate si recete. Atunci consideram necesara interventia noastra prin acel suport social, de parca stimularea aceasta sociala continua, pana la iritatie, va face mai multa liniste in urechi. Desi am schimba aceasta liniste pentru o galagie ce ne afirma, de aici si turmele de depresivi, dornici de bici si turta dulce. Vede cineva compatimirea mai mult decat atat? Nu ne plac nici cei aprigi si singuri, atunci vedem in aceeasi departare, traiectoria propriei disparitii, atunci e timpul sa ne napustim asupra celui ce desconsidera cartile noastre de bucate si recete. Izolarea este atributul pradei si pradatorului, iar singuratatea astfel devine un pacat social.