Călcâiul lui Ahile este considerat ca un atribut a fiecărei persoane. Loc
care străpuns fiind coboară orice măreţie de neatins, un declin eminent. Este
un prilej pentru cădere şi o dezmenţire a invulnerabilităţii. Acest loc vulnerabil caracterizează totuşi eroul prin
excelenţă pentru că încununează itinerarul sau plin de încercari şi munci ce
ajunge să asocieze eroul cu o divinitate, dar care îi aminteşte până la urmă de
natura sa efemeră. Acest loc vulnerabil este cea mai frumoasă parte a eroului
pentru că ea îi atribuie acea natură umana. Frumuseţea de a cădea şi de a te
ridica. Este punctul motivaţional, care cere vigilenţa în depistarea lui şi
grijă în camuflare, este forţa motrice care ne ajută sa ţinem cât mai departe
ochii străini de acest loc vulnerabil şi în cele din urmă să facem un efort
continuu de a-l vindeca. Cu acelaş mesaj a fost scris: „Iar dacă mâna ta sau
piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine... Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine”. Ar fi
putu sa facă şi Ahile la fel cu călcâiul sau? Eu cred că s-ar fi ciopărţit până
când nu s-ar fi ales nimic din el, căci oricât ai renega un loc vulnerabil el
mereu va apărea pe locuri noi.
Insăşi invulnerabiliatea este un viciu, o formă limitată ce provoacă
restrângerea sferei de acţiunii si evoluţiei proprii, un fenomen ce ar provoca până
şi plictisul. Avem nevoie de ea doar pentru a o vedea pe un piedestal sau eşafod.
Nu ne putem imagina un erou, ce este
lăsat de toţi, acolo pe culmi, un timp prea îndelungat, nu este în natura
eroului să se oprească la o formă absolută ci îl vedem mai mereu răpus de acea
dorinţă de desăvârşire şi autoevoluare, îl vedem ca un martir suprimat de
ideile ce le reprezintă şi valorile ce le apără. Pentru noi un călcâi de Ahile
este şi un prilej de spectacol, un prilej de a vedea vulnerbailitatea umană,
pentru că ştim că cu cât e mai mare înălţimea, cu atât e mai spectaculoasă
căderea. Orice fiinţă căruia îi lipseşte acest călcâi, este privită ca un
tiran, un colos ce nu poate fi dat jos pentru a întruchipa sfârşitul perioadei
ce o reprezintă.
Mai mult decât atât, dinamismul agresivităţii noastre pentru a-şi afla cale
de ieşire, are mereu în faţă arena luptei dintre oameni sau idei, luptă în care
călcâiul este aprig căutat şi distrus. Avem nevoie de acest punct pentru regret,
triumf şi doar specificul moral al perioadei poate să îi şi confere un simbol
de biruinţă a unei norme morale considerată mai bună asupra alteia mai
malefice. Aşa că acest călcâi a lui Ahile este sursa primă a divertismentului
nostru.
Simbolul calcâiului nu este intamplator, el semnifică un loc vulnerabil
aparent atât de mic şi nesemneficativ încât Ahile uita de el, uită sa îl
acopere, să îl apere. Însa anume el este responsabil de marea tragedie. De aici
şi marea ironie a oamenilor puternici, de multe ori căderea lor vine de la un
călcâi.
