a sapteasprezece pagina (despre pacatul procrastinarii)

Sa ne amintim de acea universala senzatie a vinovatiei, pacatul necridentei in sine emanat
de suportabilul compromiterii si profanarii. De cate ori am fi vrut sa legam jugul nostru
de gatul altcuiva, sa il supunem invinuirilor proprii, sa mai rastignim pe cineva pentru
pacatele noastre. O ispasire gasim in biciurea trupului, il vedem strain noua si vinovat
de ceva, regretam prezenta lui si a naturii sale ispititoare. Suma slabiciunilor noastre
devine tot mai pronuntata in prezenta cununii ce ne-o promitem sau a unei mantuirii lipsite
de vlaga, de un mantuitor, gata sa cada din moment ce nu mai avem ceva tangibil de care sa
agatam o stea calauzitoare. Uneori delirul extatic in care te afli, care il vezi zi de zi,
care il numesti vis, poate sa te striveasca sub greutatea intangibilului inclus in sine.
Problema viselor este ca atunci cand le derulezi permanent, ai impresia ca le traiesti,
ca le-ai atins. Consumate fiind visele nu mai imping creatia in nici o directie, imaginatia
ispiteste.

A saisprezecea pagina (despre sensul existential al imaginii)

Ma chinui gandul imaginii. E necesara? De ce e necesara? De ce urasc si imi doresc totodata o imagine. Imi pare atat de patetica natura ei, atat de patetici oamenii antrenati activ in dezvoltarea ei. Sunt sigur ca deosebirea dintre oameni face anume imaginea la care ei lucreaza. Sunt sigur ca lucrez si eu la una, adica..ma rog, sunt preocupat de ea cel putin. Daca ar trebui cumva sa botez lumea asta i-as da un nume de reflectie, e masca lui Jung.

Deci, doamnelor si domnilor, sa disecam imaginea. Nu din perspectiva evolutionista, e clar: o necesitate pentru concurenta, unealta adaptativa, instrument al desfatarii reciproce. Natura ei e atat de umana, adica animalica, o turma de zei impopotonati ne urasc pentru asta. Sa vedem altfel imaginea: e un mesaj redat cu stil. Daca sa scrutam acum la prima vedere se pare ca deranjeaza stilul, ori stilul fara de mesaj nu exista. Iar mesajul e mereu acelasi: adaptativ.

Deci ce ne dorim pana la urma un altfel de stil care sa redea acelasi mesaj. Un stil unic: ce poate fi mai dezaptativ. Subtilitatea si grotescul stilului, nuante cumva inutile din moment ce nu transporta alt mesaj. Diferentele apar sau sunt necesare din aceeasi derutanta idee ce tot proclama unicitatea noastra, iesirea din tipare. Stilurile unice sunt necesare doar iluzii ca am fi cumva scosi din competitie, ca suntem deasupra ei, maimutareala obraznica.  Este cumva mai usor sa te crezi inegalabil pentru a nu concura cu membrii unui stil. Da, am renuntat isteric la ideea de adaptare, am refulato, suntem mai superiori, mai subtili, vrem altceva. Vorbesc la plural deoarece ma simt penibil din cauza ca am descoprit narcisitul din mine.

Si pentru ca sa mai antrenez un mecanism de aparare, sa  zicem ca poate varia pana la urma si mesajul. Doar nu putem sa separam specia umana in indaptati si comozi? Daaa, sigur. Sa mai zambim inca o data pentru pervertirea naturala si constienta ce o facem cu sinele nostru prin aceeasi minciuna ordinara. Dar daca lasam gluma, imaginea in cazul acesta este puternic ancorata intr-un materialism sec, dincolo de care ar trebui sa avem campii de sinucigasi si ar trebui sa recunoastem ca imaginea avand acelasi mesaj nu face sens vietii. Iar el! Si pentru ca avem nevoie de cel putin inca o persoana pentru a ne desfasura imaginea, imaginea ori nu are sens, ori in sensul existential al imaginii sunt antrenate alte persoane. Parca profanez ceva cand zic "sensul existential al imaginii", dar totusi el ar fi cheia catre un mod de viata actual social, fara fuga in nisip si piatra.

 Am putea presupune ca un alt mesaj, decat cel adaptativ, ar face sens pentru tot. Cu toate acestea ar suna foarte sec, foarte incomod, si aici isi face loc stilul. Sa emanam carismatic un continut incomod, suna la un indemn pentru o noua religie. Si ar fi o crima daca am lasa loc unei noi puteri ce nu ar schimba absolut nimic. Off, unde esti imagine de ansamblu?!

A cincisprezecea pagina (despre libertate)

Frustrările zilei de azi s-au transformat în visele zilelor de maine, zile ce vor avea ceva nou, inexistent până acum, vor avea libertate. Libertate: paradis promis celor înrobiți și adunătură de himere celor ce au ajuns la ea. Un produs animalic ce mereu se va vinde cu creșterea numărului de vicii ce o reprezintă, sumă a exceselor. Concept al perversiunii și poeziei ce adânc înduioșează și scârbește cu fiecare imn înălțat în cinstea lui. Libertatea absolută privită de oameni nu ar fi capabilă să creeze decât fiare înrobite excesului de instinct, oameni posedați de amenințarea imprevizibilului, înverșunați și cuceritori. Fuga de convențional, ar însemna întoarcerea în lanțul trofic, unde fiecare om îi este  celuilalt pradă și prădător. Iar natura demult pândește clipa să ne pedepsească  îndrăzneala cu care am îngrădito, ignoranța cu care am scos-o din ființa noastră, nesocoteala de a înmulți o rasă vlăguită.

Și dacă noi am început prin a invidia ființa amorfă și imprevizibilă a naturii? Ce daca noi am început prin a ne alia cu ea, prin a ne comporta ca ea? Poate noi am încercat chiar să o depășim, să ne găsim singuri și triști în frontierele naturale. Ca un zeu melancolic, cu mâinile legate și privirea îngrădită, am hotărât să creem o nouă natură, natura umană, în speranța că vom găsi o libertate acolo. Cu o mâină de fier, supraveghiind zidirea, paranoic sistematizând, omul s-a găsit liber de ce îl amenința cândva, dar atât de tributar propriului sistem încât privim acum cu nostalgie tot ce este inuman, căutăm o evadare din cetatea făgăduinței. Orice piatră si frunză ne amintește de plăcutul pericol, de amenințările ce valorizau viața.

Egoist din firea sa, omul a considerat că din potențialul său divin trebuie sie să-și scoată temple că trebuie lui să-și aducă jertfă. De atunci tot ce ieșea din mâini era o icoană închinată umanității, un tezaur al ei, închinări de favoruri între zei, rugăciune celui de un stat cu tine. Sântem niste zei căzuți în prada iubirii de sine, niște narcisiști ce au săpat oceane pentru a se oglindi, adoratori a idolatriei carnale. Omul s-a adâncit în misterul existenței doar pentru a justifica prezența sa, pentru a găsi o scuză. Aroganți fiind ne-am lăsat seduși de ideea că fiecare avem o valoare. În loc să nu mai existăm reflectării, ne-am gândit că o altă cale de a trăi absolutul e să facem din noi ceva desăvârșit, să luăm locul haosului. Am căutat să ne numim libertate nu să fim liberi. Ne-am fi gândit că creativi cum sântem, putem să simplificăm totul în jurul nostru, să tăiem reducționist orice complexitate ce ne depășește. Așa am început isteric să zidim o nouă libertate, care există, spre deosebire de abandonul de sine. Iar unica opțiune aceastei libertăți este arderea de calorii. Dacă chiar va ajunge ca omul să se opreasca din această veșnică închinare de sine și nu va mai trăi de dragul existenței, turma din om va preface acest absolut un trist muget la stele. Bestia va ispiti de undeva, mereu aproape, ne va îndemna sa înălțăm noi civilizații. Orice ideal extatic coboară cu picioarele pe pământ atunci când vine ora mesei.

A patrusprezecea pagina (despre singuratate)

Credința în oameni poate fi asemănată cu zidirea unei case pe nisipuri mișcătoare. Cauza este și mai dubioasă cu cât crezi în mai puțini oameni. Cea mai sadică parte vine când te încrezi în unul singur. Și cu toate acestea sântem mereu gata să iertăm oamenilor, să ne încredem iar în ei, să le cerem iar pentru împrumut ochii și urechile pentru lacrimile și suspinile noastre.

Cei dezamăgiți și lăsați de oameni, își iau de mâină singurătatea în speranța ca asta va  atrage mai multe priviri. Singuraticul vrea mereu să anunțe întregii lumi propria condiție. Pustnicii au rezistat ispitei prin izolare. Atunci când entuziasmul poetic dispare, orice singuratic vrea să vadă întreaga lume mistuită pentru ca să nu mai existe tentația de a se reîntoarce la ea. Pustnicii au rezistat ispitei prin a-și făuri lumea proprie. Dar și unii și ceilalți condamnă pe cel ce a dezertat pentru că ne considerăm în drept de odihnă doar după o luptă și un calvar. De aceea toți sinucigașii sunt priviți cu  un soi de ură, amestec de frică și invidie.

Sentimentul de neputință în fața sinucigașului apare când nu îl poți pedepsi și amenința cu ceea ce el își dorește cel mai mult. Această atitudine, în care îți simți propria existență amenințată de aceesibilitatea morții, de sentimentul tangibilului morbid, această atitudine o proiectăm în sinucigași. I-se zice milă, însă în clipele de agonie am da tot să fim în locul lui. I-se zice lașitate, însă lașitate este acel răgaz de timp când frămânți în tine două opțiuni: să traiești sau nu. Lașitatea provine din incapacitatea de a-ți asuma o decizie și o responsabilitate oricare nu ar fi ea. Și dacă cei mai mulți aleg viața până la urmă, e oare chiar posibil să avem printre noi și o turmă de temerari?

A treisprezecea pagina

Cât de adevărat te simți când nu îți poți traduce însăși propriile tale simțiri, e ca ceva ce te face nedefinit, absolut și singur. Izolat în lumea sa fiecare se bucură de culorile ce încă nimeni nu le-a descoperit. Trăirea este unica culoare din viața noastră, această semnificație iluzorie care te oprește, te zidește și îngroapă. Când a apărut primul cuvant, a apărut și ura pentru el, a apărut setea de a îl zdrobi în indescifrabil. Ura pentru manifest se naște din numărul spectatorilor ce intimidează primatul simțirii. "Ce ai făcut? Era doar pentru sine! Sau nu?".

Religia unui singur om se desprinde din tăcere, în care este înscris tot de ce avem nevoie: o mântuire, un păcat și un sacrificiu. Iar frustrarea și bucuria mea este că nimeni nu mai are loc aici. Poate că invazia este o jertfă care o facem pentru noi, o misiune sfântă în care stupefiați de adevărul simțirii noastre, intimidați de demiurgul personal, vrem să umplem cu noi, curți alăturate și goale. Pentru ca mai apoi să pedepsim profanarea impusă tot de noi. Dacă nu am fi mari traducatori, dacă nu am săpa din cuvinte și gesturi albii pentru simțiri, am ajunge să nu le mai înțelegem, să le refuzăm, să ne îngropăm cu ele. Iar focul care cândva doar plăcut ne încălzea ne va arde, ne va mistui.

Împrejmuiți de mâini pasagere, de profanatori, de distrugători de temple și altare ce le-am ridicat din nezidire, suntem tentați să rămânem ascunși sub povara proprii nedefiniri. Să negăm frenetic tot, să ne pitim speriați la dosul propriilor noastre frici, să ne  furișăm printre demoni pentru a nu fi descoperiți sau observați. E clar că avem fiecare câte un secret și o cheie pentru toate, un narcisist ce se oglindește mereu in ele. Asta e  adevărata noastra intimitate, dragoste eternă și mistuitoare, o relație dintre cel ce zidește și cel ce mistuie. Iubim zeul din noi ce cu o mâină seamănă iar cu alta seceră, mereu ne pastrează noi, indescifrabili și fierbinți. Plăcerea pentru mâncare brută si nerugumată, masochismul de a te sufoca cu ea.

A douasprezecea pagină (despre creativitatea întunericului)

Dacă e să vorbim de întuneric ar trebui să ne întrebam primul lucru ce reprezintă el? Ce semnificație are?Întunericul este deseori asociat cu forțe malefice, este îmbogățit cu semnificații diabolice, întunericul este temut și evitat.

Oamenii au tendința înăscută de a controla evenimentele, acest lucru le oferă siguranță și eliminarea imprevizibilului. Este în firea noastră animalică să căutăm lucruri stabile, lipsite de pericol, un mediu previzibil unde să ne consumăm în liniște instinctele. Dar omul este până la urma și un animal social, și îi sunt necesare niște condiții în care acest mediu să fie considerat de mai mulți oameni ca fiind unul stabil și lipsit de primejdii, astfel apar ideile sociale, normele. Dar pentru ca aceste idei să fie comune trebuiesc mult simplificate pentru ca să fie accesibilă oricui înțelegerea și conformarea. De obicei în mijlocul acestor idei stă valoarea umană, sau credința că evenimentele ulterioare și condițiile mediului sânt controlate de o divinitate ce poate fi influențată dar care și impune o oarecare doctrină. În orice caz în toate ideile putem ușor descoperi încercarea omului de a obține controlul unor circumstanțe. 

Dar cum spunea Nietzsche: "Omul este ceva ce trebuie depasit". Problema comună a întunericului nu este aceea că prezintă ceva demonic, ci că păstrează idei complicate, refulate și incomode. Întunericul nu suportă ignoranța și anume ignoranța menține viața socială umană. 

În întuneric sunt păstrate doua principii contradictorii: cel animalic și cel metafizic. Din principiul animalic am jertfit prioritatea instinctului în folosul echilibrului social, adică nu ne mai satisfacem pulsiunile când vrem ci conform unor norme, ceea ce și este societatea: consumul normat a instinctelor. Aceste instincte sunt refulate iar mai departe psihanaliza ne descrie toată povestea lor. Ceea ce trebuie să reținem este că instinctul în sine este considerat de societate ca fiind ceva malefic.  Un alt principiu păstrat în întuneric, ce poate fi mai puțin sesizat, este cel metafizic. Principiul metafizic presupune acele teme esențiale ce atât de vioi le înconjurăm, evităm contactul lor, teme ca sensul vieții, moartea, semnificația timpului, spațiului, transcedentalul. Aceste teme își găsesc deseori la oameni o interpretare comună, simplistă. Persoanele ce sânt  în contact cât de parțial

cu acest domeniu sunt privite cu o oarecare frică, respect, deși respectul vine ca consecință a sesizării unei lipse de pericol a persoanei în cauză sau mai mult: prezența unui benificiu. Problema acestui principiu nu că e omul nu l-ar înțelege dar i-ar lua prea mult timp pentru asta. Ambele principii sânt în consecință trecute în

domeniul întunericului, unul prin refulare, altul prin ignoranță. Întunericul este văzut ca ceva ce poate strica echilibrul, controlul circumstanțelor, deci este distructiv, aducator de haos.

Ca să mă apropii de latura creativă a întunericului trebuie să aduc relatările lui Stanislav Grof, unde in cartea "Psihologia Viitorului", clienții săi trăind experiențe transpersonale, au descris procesul de creație a Cosmosului ca "o dorinta imensă a Minții Universale de a se cunoaște, explora pe sine și de a trăi întregul

potențial. Acest lucru nu se poate realiza decât prin exteriorizarea și manifestarea tuturor posibilităților latente sub forma unui act creator concret." Acest sens al creații cosmice poate fi extrapolat și asupra omului. Să presupunem ca acesta ar fi sensul existențial, și că este necesară o dezvoltare, o explorare continuă și profundă a potențialului uman, o să fim de acord că domeniul îngust și luminat al existenței noastre nu reprezintă un mediu favorabil dezvoltării personale. Această dezvoltare trebuie să iasă din granițele luminii, sa scoată toți demonii refulați și toate întrebările ignorate în câmpul conștiinței și sesizarii. Latura creativă a întunericului

nu se întreabă "ce pot eu?" ci "ce nu pot eu?".

Extragerea acestui potențial presupun că la un moment dat poate

depăși normele morale existente, înstrăina de lumea socială. Această evoluție, pentru că nu este înțeleasă, poate fi văzută de ceilalți ca o transformare monstruoasă, generatoare de persoane periculoase. Dar până la urmă creația și distrugerea sunt două fețe a aceleași monede. Dacă cineva ce a călcat în întuneric, consideră necesară distrugerea unor forme involutive pentru a lăsa loc creației, cine îl poate opri?