De multe ori, multi dintre noi, deschidem o pagina noua in care scrim scurt pe margine: "Ce sens are viata mea?"
Aceasta pagina ramane deseori doar cu aceasta intrebare insemnata, altii preiau sau mai bine zis sunt angajati
in niste valori din care isi innobileaza viata si merg tantosi defiland din tot rafinamentul lor.
Sensuri nobile, altruiste, globale, ce vizeaza mereu alti oameni. Desigur e ceva foarte normal sa traiesti
pentru cineva, dar are viata noastra un sens individual? Are viata noastra sens in sine?
Sa presupunem ca putem reduce viata noastra la un simplu proces. Cunoastem ca orice proces are sens doar daca este observat, asta presupune existenta a cel putin unui observator. Observatorul atribuie procesului sens, si in lipsa lui, acest proces este lipsit de semnificatie, sau procesul nu are un sens in sine. De aici putem lesne sa deducem ca nici viata nu are sens in sine. Noi traim pentru acel observator sau observatori, sau traim pentru a fi observati.
Dilema noastra porneste din moment ce realizam ca nu avem un observator pur in sine
ori toti observatorii nostrii sunt pana la urma aceleasi procese, practic noi indeplinim dublu rol si de proces si
de observator, iar semnificatiile existentiale sunt atribuite reciproc.E asa un serviciu metafizic ce isi fac oamenii reciproc din tot timpul.
Din acest sens artificial al procesului rezulta un curs al existentei, si obtinem acest curs de la acelas observator pentru ca noi pe langa dublul rol ce il avem, suntem capabili sa comunicam cu un
observator sau procesualitate. Astfel observatorii nostrii sunt pana la urma niste sisteme de referinte ce
ne ghideaza calea in viata. Acest ghidaj are loc printr-un proces de feedback, ce trebuie sa il primim
sistematic. Aceasta necesitate de feedback este particulara pentru fiecare in parte.
In depedenta de frecventa feedbackului, si de natura observatorului ce ne ofera acest feedback putem particulariza sensul vietii.
