A unsprezecea pagina (despre sensul vietii)

De multe ori, multi dintre noi, deschidem o pagina noua in care scrim scurt pe margine: "Ce sens are viata mea?"
Aceasta pagina ramane deseori doar cu aceasta intrebare insemnata, altii preiau sau mai bine zis sunt angajati
in niste valori din care isi innobileaza viata si merg tantosi defiland din tot rafinamentul lor.
Sensuri nobile, altruiste, globale, ce vizeaza mereu alti oameni. Desigur e ceva foarte normal sa traiesti
pentru cineva, dar are viata noastra un sens individual? Are viata noastra sens in sine?
Sa presupunem ca putem reduce viata noastra la un simplu proces. Cunoastem ca orice proces are sens doar daca este observat, asta presupune existenta a cel putin unui observator. Observatorul atribuie procesului sens, si in lipsa lui, acest proces este lipsit de semnificatie, sau procesul nu are un sens in sine. De aici putem lesne sa deducem ca nici viata nu are sens in sine. Noi traim pentru acel observator sau observatori, sau traim pentru a fi observati.
Dilema noastra porneste din moment ce realizam ca nu avem un observator pur in sine
ori toti observatorii nostrii sunt pana la urma aceleasi procese, practic noi indeplinim dublu rol si de proces si
de observator, iar semnificatiile existentiale sunt atribuite reciproc.E asa un serviciu metafizic ce isi fac oamenii reciproc din tot timpul.
Din acest sens artificial al procesului rezulta un curs al existentei, si obtinem acest curs de la acelas observator pentru ca noi pe langa dublul rol ce il avem, suntem capabili sa comunicam cu un
observator sau procesualitate. Astfel observatorii nostrii sunt pana la urma niste sisteme de referinte ce
ne ghideaza calea in viata. Acest ghidaj are loc printr-un proces de feedback, ce trebuie sa il primim
sistematic. Aceasta necesitate de feedback este particulara pentru fiecare in parte.
In depedenta de frecventa feedbackului, si de natura observatorului ce ne ofera acest feedback putem particulariza sensul vietii. 

A zecea pagina (Ipoteze 2)

Psihicul uman ca structura din patru parti:

Supraeul interior – sediul normelor si rezultatele conditionarii;

Idul Interior – instincte, pulsiuni reprimate;

Supraeul exterior – influenta transcendarii, legatura cu divinul, efectele fortelor oculte;

Idul exterior – emanatii energetice ca creatii colective ale omenirii (mitologii, simboluri etc.)

Aceste structuri interfereaza si nu sunt delimitate.

Eul este o componenta dinamica si orientata definita ca simpla traire a unor stari sau evenimente, care poate cunoaste doua aspecte: constienta sau inconstienta. Cand este traita constient preponderent o structura psihica, celelalte infleunteaza la nivel inconstient.

Deci ar fi:

Trairea constienta a supraeului extern: relevatia, nirvana, Near death experience;

Trairea inconstienta a supraeului extern:  visul mai pot fi cele de mai sus doar ca traite inconstiente, ma mai gandesc...

Trairea constienta a idului extern: visul lucid, proiectie astrala

Trairea inconstienta a idului extern: delir extatic, visuri

Trairea constienta a supraeului intern: constientizarea valorilor individuale, a normelor ce trebuiesc respectate, a indatoriilor. Se conduce mult dupa principiul existential.

Trairea inconstienta a supraeului intern: respectarea normelor fara constientizarea lor.

Trairea constienta a idului intern: urmarea clara si directionata a obiectului placerii.

Trairea inconstienta a idului interna: manifestarea inconstienta a impulsurilor refulate.


Trairea este coordonata de doua principii. Principiul existential si principiul placerii.
Principiul existential presupune procesul de asigurare continua a unui cadru fizic, moral, ideologic necesar existentei idividului. El are 2 componente: una dinamica si alta orientativa: frica existentiala si cadru existential, aceste componente lucreaza pentru a elimina hazardul, de a obtine un mediu controlabil necesar existentei, de a modela personalitate incat aceasta sa fie capabila convetuirii in comunitate, genereaza sau adera la norme morale si ideologice care sa asigure existenta individului atat la nivel social cat si la nivel spiritual (religiile). Sanogeneza in acest caz consta in debarasarea continua de frica existentiala.

A noua pagina (despre aparitia ignorantei)

Dragostea este datorată credinţei că cineva te adoră ştiind mizeria şi povara ta, mizerie şi povară de care nu mai ai nevoie să scapi de îndata ce cineva a facut altar din ea, poate nici măcar nu mai ţii să le recunoşti.

Oferim şi cerem simpatii pentru a putea ignora mulţimea de lacune necesare desăvârşirei. Ajungem cu fiecare zâmbet să ne mândrim de mizeriile noastre, fără ca să conştientizam ca fiecare zambet sau magulire cere acelaşi lucru pentru mizeria sa.

Ameţelele euforice ce încep cu "da! aşa sunt eu!" alimentează aroganţa umană ce ajunsă la beţia din cultul personalităţii tinde să lustruiască cât mai mult latura văzută de toţi. Dependenţa de plecăciuni  creează zei.

De aceea lucru cu sine cere izolare, pentru ca nu cumva înconjorul nostru să ne orbească, să ne ispitească. Pustnicul pare astfel în ochii omului ca o fiară înverşunată ce inspiră ură şi frică,  pentru că el ca om a cedat câmpul de luptă şi pentru că cineva nu.

Astfel se crede că închinarea sistematică pustnicilor, compensează acceptarea propriilor nelegiuri, omul crede că se curăţă astfel dând lor ce poate el da mai bine - simpatie, una pioasă sau mai bine zis temătoare întinzând şi pentru pustnic cea mai mare capcană, apariţia placerii de a primi adoraţii.

Atunci ca şi în orice cult al personalităţii se lasă spada şi se lustruiesc părţile expuse privirilor. Din acest lucru avem ceea ce aş numi modelul moral sau social al sacralităţii, al perfecţiunii şi al puterii fără ca să putem cunoaşte şi recunoaşte un model alternativ pentru ele sau măcar să avem o altă posibilitate pentru aflarea lor.

A opta pagina (despre lumea unui singur om)

De ce oamenii tind uneori sa ramana singuri? Si de ce atribuim fiecarei izolari tone mizantropice palide? Sa vedem noi omul singur o amenintare? Oamenii nu aleg izolarea de dragul singuratatii, sigur ca conotatiile sale romantice ar gasi jertfe pentru care infasurarea in poezie ar ajunge un racnet de captat priviri, insa deseori este o departare necesara pentru a asculta sporovaiala din interiorul nostru. Mii de glasuri raman personalizate in interior, si mai fiecare sunt rezultatul unei contagiuni sociale descompuse sau imbogatite. Zbucium nesfarsit unde fiecare semnificatie, fiecare intarire, sunt aproape de a aduce calmul, ce ar insemna pentru noi un tiuit de urechi. E un cancer ce trebuie ocrotit de dragul patologiei. Pacat de cei ce au facut din el un sediu doar pentru a creaa si dezbate scheme cognitive, de parca niste idioti antreneaza mereu nereusit capacitatea de adaptare. Unde s-a vazut ca in cetatea luminii sa se creasca porci?! Nefericiti sunt cei ce au ingaramadit acolo drame si remuscari, pentru ca sunt dependenti de torturile tiranilor, in aceeasi masura cat si de compatimirea lor. E drept ca nu ne plac oamenii tristi si singuri, pentru ca vedem in indepartare traiectoria disparitiei unui obiect martor pentru cartile noastre de bucate si recete. Atunci consideram necesara interventia noastra prin acel suport social, de parca stimularea aceasta sociala continua, pana la iritatie, va face mai multa liniste in urechi. Desi am schimba aceasta liniste pentru o galagie ce ne afirma, de aici si turmele de depresivi, dornici de bici si turta dulce. Vede cineva compatimirea mai mult decat atat? Nu ne plac nici cei aprigi si singuri, atunci vedem in aceeasi departare, traiectoria propriei disparitii, atunci e timpul sa ne napustim asupra celui ce desconsidera cartile noastre de bucate si recete. Izolarea este atributul pradei si pradatorului, iar singuratatea astfel devine un pacat social. 

A saptea pagina (despre Calcaiul lui Ahile)

Călcâiul lui Ahile este considerat ca un atribut a fiecărei persoane. Loc care străpuns fiind coboară orice măreţie de neatins, un declin eminent. Este un prilej pentru cădere şi o dezmenţire a invulnerabilităţii. Acest loc  vulnerabil caracterizează totuşi eroul prin excelenţă pentru că încununează itinerarul sau plin de încercari şi munci ce ajunge să asocieze eroul cu o divinitate, dar care îi aminteşte până la urmă de natura sa efemeră. Acest loc vulnerabil este cea mai frumoasă parte a eroului pentru că ea îi atribuie acea natură umana. Frumuseţea de a cădea şi de a te ridica. Este punctul motivaţional, care cere vigilenţa în depistarea lui şi grijă în camuflare, este forţa motrice care ne ajută sa ţinem cât mai departe ochii străini de acest loc vulnerabil şi în cele din urmă să facem un efort continuu de a-l vindeca. Cu acelaş mesaj a fost scris: „Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine... Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine”. Ar fi putu sa facă şi Ahile la fel cu călcâiul sau? Eu cred că s-ar fi ciopărţit până când nu s-ar fi ales nimic din el, căci oricât ai renega un loc vulnerabil el mereu va apărea pe locuri noi.

Insăşi invulnerabiliatea este un viciu, o formă limitată ce provoacă restrângerea sferei de acţiunii si evoluţiei proprii, un fenomen ce ar provoca până şi plictisul. Avem nevoie de ea doar pentru a o vedea pe un piedestal sau eşafod.

 Nu ne putem imagina un erou, ce este lăsat de toţi, acolo pe culmi, un timp prea îndelungat, nu este în natura eroului să se oprească la o formă absolută ci îl vedem mai mereu răpus de acea dorinţă de desăvârşire şi autoevoluare, îl vedem ca un martir suprimat de ideile ce le reprezintă şi valorile ce le apără. Pentru noi un călcâi de Ahile este şi un prilej de spectacol, un prilej de a vedea vulnerbailitatea umană, pentru că ştim că cu cât e mai mare înălţimea, cu atât e mai spectaculoasă căderea. Orice fiinţă căruia îi lipseşte acest călcâi, este privită ca un tiran, un colos ce nu poate fi dat jos pentru a întruchipa sfârşitul perioadei ce o reprezintă.

Mai mult decât atât, dinamismul agresivităţii noastre pentru a-şi afla cale de ieşire, are mereu în faţă arena luptei dintre oameni sau idei, luptă în care călcâiul este aprig căutat şi distrus. Avem nevoie de acest punct pentru regret, triumf şi doar specificul moral al perioadei poate să îi şi confere un simbol de biruinţă a unei norme morale considerată mai bună asupra alteia mai malefice. Aşa că acest călcâi a lui Ahile este sursa primă a divertismentului nostru.

Simbolul calcâiului nu este intamplator, el semnifică un loc vulnerabil aparent atât de mic şi nesemneficativ încât Ahile uita de el, uită sa îl acopere, să îl apere. Însa anume el este responsabil de marea tragedie. De aici şi marea ironie a oamenilor puternici, de multe ori căderea lor vine de la un călcâi.

A sasea pagina (despre goana informarii)

Ne trezim sau mai adanc ne adancim in somn? Sau in somnul acesta ne visam ca fiind treji? Dupa ce ne indopam cu tone de divertisment, mai aveti voi timp sa ganditi ca ceva nu sta bine? Este o autoflagelare, o pocainta a omului contemporan sa contempleze cinci minute isteric asupra compromisurilor ce le face cu sine insusi dupa ce consuma o ora de "pornografie". Se simte si crede ca se afla in afara a orice pervertire mintala intentionat sustinuta de indata ce constientizeaza sistematic aceasta intentie de sustinere a pervertirii. Sunteti atat de presus de asta incat niciodata nu va este lene sa va intoarceti la aceleasi discutii despre fragilitatea volitiva a omului. Suspiciosi, sceptici? Atat de mult incat ajungeti sa aderati la aceeasi moda a suspiciunii si scepticismului. Asta ne uneste, frica constanta si neputincioasa in fata sistemului de parghii. 
Suntem cu totii martori la un fenomen interesant: considerand ca informatia este putere, de ce omul secolului nostru, atat de informat, se simte mai slab ca niciodata? Propaganda informatiei ne dezmierda prin multitudinea ei, mereu alta, mereu intriganta si controversata. Iar noi entuziasmati, si mereu bulversati prindem din zbor orice mesaj subtil. 
La fel ca romanii antici, ne mijim privirile pentru a vedea in arena luptele dintre date, si ne incredem in puterea degetului nostru mare cand decidem soarta unui mesaj. Jocurile de idei sunt atat de captivante pentru ca ajungem sa exprimam o opinie proprie, asta presupune ca cineva ne asculta, iar noua ne place sa fim ascultati. Cat de adevarati ne simtim mai ales atunci cand parerea noastra "coincide" cu opinia publica. Opinia publica! Nu stii niciodata daca ai creato sau ai aderat la ea. Intre timp, cand clocotea sangele in arena, barbarii au rasturnat lupoaica de pe piedestal.Drama lupoaicei si mesajului-ca piedestalul lor nu se afla in arena. Acestea fiind spuse, ma intorc la ideea initiala: tot ce este reclamat sau sustinut de sus pana jos se afla in arena, iar tregedia noastra este lipsa de finete necesara pentru a vedea de unde pana unde se intinde arena.

A cincea pagina (despre ipocriza tolerantei)

Nu ati avut niciodata sentimentul nestavilit de a sari peste primul om intalnit, de a-i te deschide lui, de a-l scufunda in universul tau, de a-i invada simturile cu lumea in care traiesti? Este un inceput gratios, aproape nevinovat a unei tiranii absolute, la capatul careia vedem individul robit, depersonalizat, inlantuit in slujba idealurilor noastre. Orice argument, orice obiectie este o constrangere, cand mai grosolana, cand mai subtila, de a inlocui ochii, urechile, limbile poate cumva si stomacurile, cuiva cu ale noastre. Ne-am dori o lume de clone personale aflate in slujba delectarii noastre, care sa sufere, care sa se bucure, sa aprobe, sa dezaprobe impreuna cu noi, sau nu? Este de fapt acel proces care conteaza mai mult decat rezultatul lui. De am avea fiecare o astfel de lume, am cauta cu disperare sa o vedem cat mai repede cum arde in fundul unui abis. Desi cineva nu ar obosi sa se reflecte de o mie de ori pe zi.

Totul inmugureste din dorinta sau instinctul de a avea un intreg sistem de circumstante si simboluri a carui parghii sa ne apartina, de a exclude cat mai mult posibil hazardul. Ne-am bagat si in viata de dupa moarte, de a-l inlatura si de acolo. Sau poate cineva simtindu-se neputincios aici, printre praf si sticla, se simtea atotputernic printre idei si idealuri.

Din acelas motiv, din mizerie si slabiciune, am acceptat sa ne excludem din lumea aceasta ca oamenii vii, sa ne zavoram lumile, in schimbul la o siguranta cat de infima nu ar fi ea, la o garantie cat de fantomatica. Ne amintim si acum marile zile ale speciei noastre, cand se urma lumea unuia care o avea, cand se imbogatea si se lucra in slujba ei, pana cand vinea cineva mai viguros si inunda viata cu alta culoare. Cand era permis visul, urcusul primejdios si caderea.

Nimeni niciodata nu a respectat pe cineva, daca sa vorbim de sensul uzual al cuvantului, poate doar ca sens de admiratie, poate ca sens de frica si supunere. Desi in ambele vedem ceva amenintator.

Si cu tot acest instinct de vanatoare, cand mereu avem in fata ochilor campul de lupta si spada, cu aceasta ferocitate innascuta, indrazniti sa vorbiti voi despre toleranta?! S-au pus toate idealurile si visele pe un altar, pazit de ochii multimi sa nu poata cineva sa si-le intoarca si asteptand pe cineva care va fi destul de puternic pentru asta, cineva ce va anunta un bine care nu va sluji multimilor.

A patra pagina (despre pericolul dincolo de o mana distanta)

Un spirit mondial sta corupt intr-un colt al sau plin de groaza si comfort, liber sa zburde in coltisorul sau unde are mereu la indemana un cornu copiae. Salbatic ne pare de-acum tot ce nu este la o mana distanta. Traim epoca cand discomfortul este primejdios. Avem de-acum si natura noastra, domesticita. Sa nu va mai fie frica de himere. Stati linistiti, avem nevoie de ochi pentru a le mai vedea. La fel si abisurile. De mai vedeti unul, e la sigur o simulare, un rezultat al tehnologiilor inalte. Spirit, sanctitati? Avem altarele ca loc unde ne putem intinde picioarele. Si totusi suntem o turma ce sufera. In criza aceasta de superfecialitate, tindem tristi spre cer la o picatura de adevar, insetati de viata si de pericole. Atunci fugem la poalele miilor de proroci ce ii avem, proroci ce ne schimba pernele de sub fundul nostru in schimbul la o suma de bunuri.