De ce oamenii tind uneori sa ramana singuri? Si de ce atribuim fiecarei izolari tone mizantropice palide? Sa vedem noi omul singur o amenintare? Oamenii nu aleg izolarea de dragul singuratatii, sigur ca conotatiile sale romantice ar gasi jertfe pentru care infasurarea in poezie ar ajunge un racnet de captat priviri, insa deseori este o departare necesara pentru a asculta sporovaiala din interiorul nostru. Mii de glasuri raman personalizate in interior, si mai fiecare sunt rezultatul unei contagiuni sociale descompuse sau imbogatite. Zbucium nesfarsit unde fiecare semnificatie, fiecare intarire, sunt aproape de a aduce calmul, ce ar insemna pentru noi un tiuit de urechi. E un cancer ce trebuie ocrotit de dragul patologiei. Pacat de cei ce au facut din el un sediu doar pentru a creaa si dezbate scheme cognitive, de parca niste idioti antreneaza mereu nereusit capacitatea de adaptare. Unde s-a vazut ca in cetatea luminii sa se creasca porci?! Nefericiti sunt cei ce au ingaramadit acolo drame si remuscari, pentru ca sunt dependenti de torturile tiranilor, in aceeasi masura cat si de compatimirea lor. E drept ca nu ne plac oamenii tristi si singuri, pentru ca vedem in indepartare traiectoria disparitiei unui obiect martor pentru cartile noastre de bucate si recete. Atunci consideram necesara interventia noastra prin acel suport social, de parca stimularea aceasta sociala continua, pana la iritatie, va face mai multa liniste in urechi. Desi am schimba aceasta liniste pentru o galagie ce ne afirma, de aici si turmele de depresivi, dornici de bici si turta dulce. Vede cineva compatimirea mai mult decat atat? Nu ne plac nici cei aprigi si singuri, atunci vedem in aceeasi departare, traiectoria propriei disparitii, atunci e timpul sa ne napustim asupra celui ce desconsidera cartile noastre de bucate si recete. Izolarea este atributul pradei si pradatorului, iar singuratatea astfel devine un pacat social.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu