Dragostea este datorată credinţei că cineva te adoră ştiind mizeria şi
povara ta, mizerie şi povară de care nu mai ai nevoie să scapi de îndata ce
cineva a facut altar din ea, poate nici măcar nu mai ţii să le recunoşti.
Oferim şi cerem simpatii pentru a putea ignora mulţimea de lacune necesare
desăvârşirei. Ajungem cu fiecare zâmbet să ne mândrim de mizeriile noastre,
fără ca să conştientizam ca fiecare zambet sau magulire cere acelaşi lucru pentru
mizeria sa.
Ameţelele euforice ce încep cu "da! aşa sunt eu!" alimentează
aroganţa umană ce ajunsă la beţia din cultul personalităţii tinde să
lustruiască cât mai mult latura văzută de toţi. Dependenţa de plecăciuni creează zei.
De aceea lucru cu sine cere izolare, pentru ca nu cumva înconjorul nostru
să ne orbească, să ne ispitească. Pustnicul pare astfel în ochii omului ca o
fiară înverşunată ce inspiră ură şi frică,
pentru că el ca om a cedat câmpul de luptă şi pentru că cineva nu.
Astfel se crede că închinarea sistematică pustnicilor, compensează
acceptarea propriilor nelegiuri, omul crede că se curăţă astfel dând lor ce
poate el da mai bine - simpatie, una pioasă sau mai bine zis temătoare
întinzând şi pentru pustnic cea mai mare capcană, apariţia placerii de a primi
adoraţii.
Atunci ca şi în orice cult al personalităţii se lasă spada şi se lustruiesc
părţile expuse privirilor. Din acest lucru avem ceea ce aş numi modelul moral
sau social al sacralităţii, al perfecţiunii şi al puterii fără ca să putem
cunoaşte şi recunoaşte un model alternativ pentru ele sau măcar să avem o altă
posibilitate pentru aflarea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu