Credința în oameni poate fi asemănată cu zidirea unei case pe nisipuri
mișcătoare. Cauza este și mai dubioasă cu cât crezi în mai puțini oameni. Cea
mai sadică parte vine când te încrezi în unul singur. Și cu toate acestea
sântem mereu gata să iertăm oamenilor, să ne încredem iar în ei, să le cerem
iar pentru împrumut ochii și urechile pentru lacrimile și suspinile noastre.
Cei dezamăgiți și lăsați de oameni, își iau de mâină singurătatea în speranța
ca asta va atrage mai multe priviri.
Singuraticul vrea mereu să anunțe întregii lumi propria condiție. Pustnicii au
rezistat ispitei prin izolare. Atunci când entuziasmul poetic dispare, orice singuratic
vrea să vadă întreaga lume mistuită pentru ca să nu mai existe tentația de a se
reîntoarce la ea. Pustnicii au rezistat ispitei prin a-și făuri lumea proprie.
Dar și unii și ceilalți condamnă pe cel ce a dezertat pentru că ne considerăm
în drept de odihnă doar după o luptă și un calvar. De aceea toți sinucigașii
sunt priviți cu un soi de ură, amestec
de frică și invidie.
Sentimentul de neputință în fața sinucigașului apare când nu îl poți
pedepsi și amenința cu ceea ce el își dorește cel mai mult. Această atitudine,
în care îți simți propria existență amenințată de aceesibilitatea morții, de sentimentul
tangibilului morbid, această atitudine o proiectăm în sinucigași. I-se zice
milă, însă în clipele de agonie am da tot să fim în locul lui. I-se zice
lașitate, însă lașitate este acel răgaz de timp când frămânți în tine două
opțiuni: să traiești sau nu. Lașitatea provine din incapacitatea de a-ți asuma
o decizie și o responsabilitate oricare nu ar fi ea. Și dacă cei mai mulți aleg
viața până la urmă, e oare chiar posibil să avem printre noi și o turmă de
temerari?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu